page
stringlengths 62
45.2k
|
|---|
Barajul și lacul de acumulare Siriu se află pe teritoriul comunei, lângă localitatea Lunca Jariștei.
Lacul Vulturilor este un lac periglacial (a luat naștere prin acțiunea de nivație și gelivație, precum și prin deplasări masive de teren în condiții periglaciare), situat la o altitudine de 1.420 m, acoperind o suprafață de 0,5 hectare, în apele căruia se găsesc păstrăvi.
Un versant stâncos din apropiere este singurul loc din Munții Buzăului unde pot fi văzute capre negre.
Colții Babei este o zonă din masivul Siriu cu aspect alpin, populată cu capre negre, aduse din Munții Retezatului.
Băile Siriului a fost o stațiune folosită pentru un sezon scurt (1 iunie-1 octombrie), dispune de trei izvoare cu ape minerale sulfuroase, ușor bicarbonate, clorurosodice, foarte slab mineralizate, termale.
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (95,17%).
Pentru 3,86% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Siriu este administrată de un primar și un consiliu local compus din 13 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
Singurul obiectiv din comuna Siriu inclus în lista monumentelor istorice din județul Buzău ca monument de interes local este cimitirul eroilor din Primul Război Mondial din satul Gura Siriului, ansamblu-monument memorial sau funerar, alcătuit din monumentul eroilor (statuia ostașului) și 34 de cruci de piatră cu un osuar.
|
Prima atestare documentară a satului Săpunari datează din perioada anilor 1450 - 1500.
La început, satul a purtat numele de Dârza, apoi Paraipani și în 1672, potrivit unui document din același an, document extras din Arhivele Statului - București, ia denumirea de Săpunari, nume ce reprezintă îndeletnicirea oamenilor din acele timpuri.
Este vorba despre fabricarea săpunului din materii prime vegetale si animale (Ileana Leonte-cercetator).
Relieful localității aparține câmpiei Bărăganului de sud, relief neted, presărat din loc în loc cu mici depresiuni, iar teritoriul aparține bazinului hidrografic al râului Mostiștea, fiind străbătut de văile Milotina, Pofira și Vânăta.
Satul Săpunari este amplasat de-a lungul văii Profira, are formă alungită iar structura este adunată.
Textura este mixtă, rețeaua stradală este regulată cu excepția celei din apropierea văii Profira.
În ultima perioadă au fost aduse îmbunătățiri rețelei stradale prin aducerea unor cantități importante de piatră, dar și repararea străzii principale - DC 305 prin turnarea de covor asfaltic și asfaltarea unei porțiuni din DJ 313.
Este un sat cu funcțiuni predominant agricole dar există și o instituție sanitară, respectiv spital, scoala generală si magazine de bunuri de larg consum.
Infrastructura de utilități include alimentare cu energie electrică, rețea de apă potabilă care asigură 85% din necesar și serviciu de salubritate.
Locuitorii au acces la servicii de telefonie fixă, mobilă, internet și televiziune prin cablu.
Recent, lacul din apropiere a fost dragat, a fost populat cu pește, digul a fost reparat și se poate trece cu mașina.
|
La sfârșitul secolului al XIX-lea, localitatea se numea Valea Lungă și era reședința comunei Valea Lungă, din plaiul Prahova al județului Prahova comună formată din satele Valea Lungă, Gheboasa și Vișinești, cu 1206 de locuitori.
În această comună funcționau o școală și două biserici, dintre care una aparținea locuitorilor din comuna vecină Valea Lungă, Dâmbovița.
În 1950, comuna Valea Lungă-Cricov a trecut în administrarea raionului Câmpina din regiunea Prahova și apoi (după 1952) din regiunea Ploiești.
În 1968, comuna a fost comasată cu comuna vecină Valea Lungă-Gorgota și a format comuna Valea Lungă, iar satul Valea Lungă-Cricov a devenit reședința ei.
|
Rajk s-a născut, ca fiu al unui cizmar din Odorheiu Secuiesc, într-o familie cu mulți copii și cu rădăcini germane.
Și-a început studiile la liceul reformat „Baczkamadarasi Kis Gergely” din Odorheiu Secuiesc, apoi din 1929 a urmat cursurile facultății de filologie - secția maghiară-franceză a Universității din Budapesta.
Spre deosebire de fratele său mai mare, Endre, care s-a alăturat unor grupări politice de extremă dreapta, László Rajk s-a înregimentat în 1930 în mișcarea comunistă ilegală, în 1931 devenind membru al KIMSZ și al KMP.
Din cauza activității în clandestinitate a fost arestat de mai multe ori, întrerupându-și studiile.
Începând cu anul 1933 a lucrat ca muncitor constructor.
În calitate de conducător al grupului comunist din Uniunea Națională a Muncitorilor Constructori din Ungaria a fost unul dintre organizatorii și promotorii grevei generale a constructorilor din 1935.
La ordinul partidului comunist, în 1936 a plecat la Praga, de unde în 1937 a plecat în Spania, unde a participat la Războiul Civil Spaniol.
A fost delegatul politic și secretarul de partid al batalionului maghiar în Brigada Internațională.
A fost rănit grav în lupte.
În 1939, după căderea Republicii Spaniole, s-a refugiat în Franța, unde a fost internat.
S-a întors în Ungaria la ordinul partidului în toamna lui 1941.
În același an s-a căsătorit cu Iulia Földi.
Tot în același an a fost arestat și deținut.
Aproape doi ani și jumătate a trăit în detenție la Budapesta, apoi la Kistarcsa.
După eliberare, în septembrie 1944, a devenit secretarul Comitetului Central al partidului, unul dintre conducătorii Frontului Maghiar și dintre principalii organizatori ai mișcării de rezistență.
Rajk a fost cel care, conform înțelegerii prealabile dintre comuniști și socialiști, a pregătit programul de acțiune solidară a Frontului Maghiar, semnat de cele două partide la 10 octombrie 1944.
În decembrie al aceluiași an, autoritățile au încercat să-l asasineze.
L-au dus cu forța la Sopronkőhida, apoi în Germania, dar prin intervenția fratelui său, Endre Rajk, subsecretar de stat în guvernul fascist al partidului Crucilor cu săgeți, a fost eliberat la 13 mai 1945.
Reîntors în Ungaria, Rajk a devenit membru al Comitetului Executiv al PCM și deputat în parlament.
Între mai și noiembrie 1945 a fost secretarul PCM al capitalei ungare, apoi, între noiembrie 1945 și martie 1946 a fost secretar general adjunct al PCM.
La 20 martie 1946 a fost numit ministru de interne.
În acest post, a interzis și a desființat circa 1500 de instituții și organizații care funcționau în spirit religios, național sau democratic și a organizat primele procese politice.
La 5 august 1948 a fost demis din fruntea Ministerului de Interne și numit ministru de externe până la 20 mai 1949.
La presiunile lui Mátyás Rákosi (gelos pe popularitatea lui Rajk) și ale cercului său, Rajk a fost arestat la 30 mai 1949 în baza unor acuzații inventate: spionaj pentru imperialiști, colaborare cu poliția secretă din perioada horthystă, menținerea de relații cu comuniștii din Iugoslavia, considerați din 1948 inamici.
Scopul înscenării a fost, pe de o parte, accentuarea solidarității cu Uniunea Sovietică împotriva liderului Iugoslaviei, Tito, și pe de altă parte teama lui Rákosi de rivalul său Rajk și reapariția conflictelor între comuniști maghiari „din interior” și cei „externi” sau „moscoviți”.La alegerea victimei, la început Rákosi a oscilat între a Nagy Imre, „autonom” în agricultură, și popularul Rajk.
Nagy avea relații bune în conducerea partidului comunist sovietic, deci sacrificarea lui ar fi fost greu de justificat la Moscova.
La început Rajk a negat toate acuzațiile, dar tovarășii care l-au interogat, Mihály Farkas și ministrul de interne János Kádár, l-au convins că procesul era înscenat doar pentru a-l speria, iar sentința de condamnare la moarte nu urma să fie pusă în aplicare.
Atunci Rajk a recunoscut toate acuzațiile imaginare aduse împotriva sa, ceea ce Gábor Péter și ÁVH (Instituția de Securității a Statului) au radiodifuzat în direct.
Rechizitoriul a fost pregătit de însuși Mátyás Rákosi, secretarul general al partidului, și aprobat de Stalin.
La procesul din 24 septembrie, „Tribunalul Poporului” a pronunțat trei sentințe de condamnare la moarte (dintre care una împotriva lui), acuzațiile fiind de „crimă împotriva poporului” și „înaltă trădare”.După proces, Uniunea Sovietică și apoi toate „democrațiile populare” au reziliat acordurile cu „mercenarul imperialist” Iugoslavia.
Atunci, liderul partidului comunist ungar Mátyás Rákosi a afirmat despre procesul Rajk: „recunosc, că am avut multe nopți nedormite, până ce proiectul execuției s-a îndeplinit".László Rajk a fost executat la 15 octombrie, soția lui a fost condamnată la 5 ani închisoare, iar fiul lor a fost internat într-un orfelinat, unde i s-a schimbat numele în „István Kovács”.
Nimeni nu mai știa identitatea reală.
În iulie 1955 Rajk a fost reabilitat, deoarece Rákosi nu reușit să împiedice, în cadrul destalinizării inițiate de sovietici, revizuirea unora din nelegiurile făcute de regimul comunist, inclusiv a procesului și a condamnării la moarte a lui László Rajk.
După reconcilierea iugoslavo-sovietică și al XX-lea congres al Partidului Comunist Sovietic (care a demascat și crimele lui Stalin), situația lui Rákosi a devenit foarte critică.
Până la urmă a fost nevoit sa recunoască și rolul pe care l-a jucat el însuși în procesul Rajk.
În primăvara anului 1956 Iulia Földi, văduva lui Rajk, a început demersurile pentru a primi aprobarea înmormântării soțului ei.
După lungi tratative, a primit consimțământul autorităților pentru înmormântarea oficială a lui László Rajk și a tovarășilor lui la cimitirul Kerepesi din Budapesta, la 6 octombrie 1956.
Înmormântarea lui s-a transformat într-o demonstrație în masă, care după două săptămâni s-a transformat în revoluția anticomunistă din Ungaria.
După reprimarea revoluției, văduva lui Rajk s-a refugiat cu fiul ei László Rajk jr. și împreună cu Imre Nagy, la ambasada iugoslavă.
A fost arestată alături de prim-ministrul revoluției, iar János Kádár a dispus deportarea văduvei și a copilului pentru doi ani în România.
|
Comuna se află în marginea nord-vestică a județului, la limita cu județul Vrancea, pe malurile râului Berheci, acolo acesta primește apel afluentului Zeletin.
Este străbătută de șoseaua județeană DJ241A, care o leagă spre est de , și spre nord în județul Vrancea de și Corbița și mai departe în județul Bacău de Dealu Morii, Vultureni, Oncești și Izvoru Berheciului.
Lângă Corcioveni, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ241G, care duce spre sud, prin reședința comunei, spre .
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Zeletin a județului Tecuci și era formată din satele Brăhășeștii de Jos, Brăhășeștii de Sus, Corcioveni, Cosițeni și Toflea, având împreună 2404 locuitori ce trăiau în 614 case și 30 de bordeie.
În comună funcționau patru biserici (una în fiecare sat cu excepția lui Corcioveni), o școală cu 44 de elevi (dintre care 6 fete) și 11 mori de apă.
Anuarul Socec din 1925 o consemnează în plasa Nicorești a aceluiași județ, având aceeași alcătuire și 3302 locuitori.
În 1950, comuna a fost transferată raionului Tecuci din regiunea Putna, apoi (după 1952) din regiunea Bârlad și (după 1956) din regiunea Galați.
În 1968, a trecut la județul Galați; tot atunci, satele Brăhășeștii de Jos și Brăhășeștii de Sus au fost comasate pentru a forma satul Brăhășești.
Două obiective din comuna Brăhășești sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Galați ca monumente de interes local.
Unul este situl arheologic cetatea de pământ de la Cosițeni, din punctul „Cetățuia”, aflat la confluența râurilor Zeletin și Berheci, la 300 m nord de șoseaua Gohor-Brăhășești, cetate datând din secolele al IV-lea-al III-lea î.e.n. din perioada Latène, cultura geto-dacică.
Altul este monumentul istoric de arhitectură reprezentat de moara de apă din secolul al XIX-lea aflată în marginea sudică a satului Brăhășești, la sud de pârâul Hanului.
Totodată, zona satelor Brăhășești-Toflea este limita vestică a valului lui Athanaric.
Din punct de vedere confesional, nu există o religie majoritară, locuitorii fiind penticostali (45,22%) și ortodocși (38,33%).
Pentru 16,12% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Brăhășești este administrată de un primar și un consiliu local compus din 15 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
|
Comuna se află în nord-vestul județului, la limita cu județul Ilfov, pe malul drept al râului Prahova.
Este străbătută de șoseaua județeană DJ101B, care o leagă spre est de Adâncata, și spre vest de Rădulești, apoi în județul Ilfov de Nuci, Gruiu, Snagov (unde se intersectează cu DN1), Periș, apoi în județul Dâmbovița de Niculești și Butimanu (unde se termină în DN1A).
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (98,38%).
Pentru 1,57% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Maia este administrată de un primar și un consiliu local compus din 11 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Mostiștea a județului Ilfov, și era formată doar din satul de reședință, cu 1175 de locuitori ce trăiau în 267 de case.
În comună funcționau două biserici, o școală de băieți cu 22 de elevi, o școală de fete cu 10 eleve și un institut de fete înființat de soția lui Barbu Catargiu.
Anuarul Socec din 1925 o consemnează în plasa Fierbinți a aceluiași județ, având o populație de 1500 de locuitori.
În 1950, comuna a trecut la raionul Căciulați, și apoi (după 1952) la raionul Snagov și (după 1960) la raionul Urziceni, toate în regiunea București.
În 1968, comuna Maia a revenit la județul Ilfov, dar a fost imediat desființată și inclusă în comuna Brazii.
În 1981, în urma unei reorganizări administrative regionale, comuna Brazii (cuprinzând și satul Maia) a trecut la județul Ialomița.
Comuna a fost reînființată în anul 2004.În comuna Maia se află biserica „Sf Nicolae”, datând din 1778 (refăcută în 1862), care conține cavoul lui Barbu Catargiu; ansamblul este monument istoric de arhitectură de interes național.
În rest, în comună mai există două obiective incluse în lista monumentelor istorice din județul Ialomița ca monumente de interes local.
Unul este un sit arheologic aflat lângă școală și care conține urmele unei așezări din perioada Latène, iar celălalt este clasificat ca monument de arhitectură este vorba despre ruinele conacului Catargiu, aflat în aceeași zonă ca și biserica menționată mai sus.
|
Comuna se află în sudul județului, la limita cu județul Călărași.
Este străbătută de șoseaua județeană DJ201B, care o leagă spre nord de Ciochina și spre sud de Lehliu-Gară (județul Călărași; unde se termină în DN3A).
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (97,09%).
Pentru 2,53% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Sălcioara este administrată de un primar și un consiliu local compus din 11 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul actual al comunei exista în plasa Ialomița-Balta a județului Ialomița comuna Rași, formată din satele Rașii de Jos și Rașii de Sus, precum și din cătunele Călciugeni, Hulueni și Moș Ștefan, având în total 1098 de locuitori.
În comună funcționau o biserică și o școală primară mixtă.
Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna Rași în plasa Căzănești a aceluiași județ, având în unicul sat Rași 1118 locuitori.
În 1931, noua lege a administrației publice consemnează comuna Sălcioara, cu satul Sălcioara, și comuna Rași cu satele Rașii Noi și Rașii Vechi.
În 1950, comunele au trecut în administrarea raionului Lehliu din regiunea Ialomița și apoi (după 1952) din regiunea București, comuna Rași dispărând la un moment dat, inclusă fiind în comuna Sălcioara.
Aceasta a revenit la județul Ialomița în 1968, fiind atunci formată din satele Sălcioara, Rași și Dibești, ultimul sat dispărând înainte de republicarea legii în 1981.
|
Pare evident că numele comunei se afiliază la existența ducatului lui Glad.
Denumirea populara romaneasca a satului este Bánya, din maghiarul bánya care se traduce prin cuvantul "mină" - mai precis, mină de aur.
Prima atestare documentară a Gladnei Montane datează din 1454, pe când era proprietatea lu Iancu de Hunedoara.
În conscrierea din 1690-1700 aparținea de districtul Făget iar la 1717 avea 40 de case și se numea Gladana.
Până la 1784 istoria sa se contopește cu cea a Gladnei Române, însă din acest an se trasează noi hotare și cele două așezări se despart.
Pe lângă românii majoritari, aici au început să se așeze și germani veniți pentru minerit și proveniți din Rusca, Oravița, Reșița, Bocșa și alte localități din Banat.
Din acest motiv s-a numit un timp "Gladna Germană".
Spre sfârșitul secolului XIX germanii rămași abia depășeau 10% din populație, iar în perioada următoare localitatea a redevenit aproape complet românească.
In perioada dominației austro-ungare, la Gladna Montană, au funcționat mine de exploatare cupriferă și auriferă, si forje de prelucrare a minereului.
Prima școala cu predare in limba română a fost înființata(aprox 1920-1925) de către profesorul Musteța - informatie transmisa prin viu grai, neverificata.
Intrarea in baia lui Kapkotis(mina) a fost visibila pana nu demult.
În 1851, Elek Fényes a scris despre așezarea: "Német-Gladna, în județul Krasó, 75 de catholici, 146 de locuitori din vechime, cu o biserică veche.
Se află la poalele dealului Bagyos, cu mine de cupru și de fier, cu păduri de stejar frumoase, cu terenuri mediocre "
În 1910, au fost 265 de români, 27 de germani și 25 de maghiari din 317 de locuitori.
Dintre acestea, 265 de ortodocși greci, 49 de romano-catolici.
La recensământul din 2002, satul Gladna Montană avea 146 locuitori, din care 144 români și 2 de alte naționalități.
|
Se situează în sudul județului Timiș, în câmpia Gătaiei, pe malul stâng al râului Bârzava.
Se află la circa 50 km sud de municipiul Timișoara, la jumătatea distanței dintre orașele Deta (aflat la circa 10 km vest, pe șosea) și orașul Gătaia (la circa 8,5 km est).
Prima atestare documentară a satului datează din anul 1319, când apare menționată în documente cu numele Villa Sancti Georgy.
Atunci aparținea de județul Caraș.
Evidențele papale din 1332-1337 o consemnează ca parohie care aparținea de protopopiatul de Carașova.
Evidențele despre localitate din Evul Mediu sunt destul de numeroase și atestă o continuitate istorică clară.
Satul a fost o parohie ortodoxă mănăstirească încă de la 1503.
Despre originea românească, istoricul Nicolae Ilieșiu documentează sentința Tablei Regești de la Budapesta din 1916, cu privire la averile mănăstirești, sentință care argumentează originea românească a localității.
Mai mult, până la 1916 existau 20 de cărți bisericești românești vechi.
Totuși, satul a fost pentru câteva secole majoritar sârbesc.
Conscripția austriacă de la 1717 amintește și ea localitatea cu numele Sankt Georg, cu 30 de case și aparținătoare de districtul Ciacova.
Sârbii au constituit până după al doilea război mondial, majoritatea absolută a locuitorilor.
În 1924 la Sângeorge au fost aduși români din zona Turdei și din satul Igriș.
Comunitatea sârbească s-a diminuat semnificativ, în prezent satul fiind majoritar românesc (vedeți mai jos).
|
Un tramvai numit dorință (în engleză, în original, A Streetcar Named Desire) este o piesă scrisă de autorul american Tennessee Williams.
Intriga piesei gravitează în jurul conflictului ideologic și cultural dintre Blanche DuBois, o veche sudistă, afișând o prețiozitate dusă până la ridicol și Stanley Kowalski, un reprezentant al clasei muncitoare în ascensiune a orășenilor imigranți.
Un tramvai ...
a apărut la scurt timp după primul succes cu adevărat mare a lui Williams, Menajeria de sticlă (The Glass Menagerie, în engleză) din 1945.
Deși Williams a continuat să scrie piese până în anii 1980, nici una din piesele sale ulterioare nu s-a mai bucurat de atâta succes, atât în rândul criticilor, cât și al spectatorilor.
Ca o recunoaștere de mare reputație a meritelor sale ca dramaturg, Tennessee Williams a primit Premiul Pulitzer pentru dramă în anul 1948.
În anul 1951, un film cu un tilu omonim, realizat după piesă, avându-l la pupitrul regizoral pe același Elia Kazan, care a regizat și piesa de pe Broadway, a câștigat mai multe premii, incluzând și premiul pentru cea mai bună actriță (Best Actress) conferit lui Vivien Leigh pentru rolul lui Blanche.
În anul 1995, piesa a fost rescrisă ca operă, având același titlu pe muzica lui Andre Previn și a fost apoi prezentată la Opera din San Francisco.
În 1951, Elia Kazan a regizat filmul bazat pe piesa de teatru având un titlu identic, vedeți articolul Un tramvai numit dorință (film).
Piese de teatru adaptate în filme
|
Județul se afla în partea estică a României Mari, în sudul regiunii Basarabia.
Actualmente teritoriul fostului județ aparține parțial Regiunii Odesa din Ucraina.
Se învecina la vest cu județul Cahul, la nord cu județul Tighina, iar la sud cu județul Ismail.
La est se afla granița cu Uniunea Sovietică, iar în partea de sud-est județul avea ieșire la Marea Neagră.
Teritoriul județului era împărțit inițial în șase plăși:
Ulterior, teritoriul județului a fost reorganizat în opt plăși:
Pe teritoriul județului Cetatea Albă se aflau două localități urbane:
Cetatea Albă, municipiu și reședința județului, respectiv Tuzla, comună urbană (oraș).
Conform recensământului din 1930 populația județului era de 341.176 locuitori, dintre care 20,9% bulgari, 20,5% ucraineni, 18,5% români, 17,3% ruși, 16,3% germani, 3,3% evrei, 2,3% găgăuzi, 0,1% armeni.
Din punct de vedere confesional populația era alcătuită din ortodocși (79,0%), urmați fiind de lutherani, mozaici ș.a.
|
Comuna se află în valea râului Aluniș, un afluent al Bertei.
Este traversată de șoseaua județeană DJ214 care o leagă spre vest de și Câmpina și spre est de Vărbilău.
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (98,39%).
Pentru 1,42% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Aluniș este administrată de un primar și un consiliu local compus din 13 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
În 1925, comuna Strâmbeni avea 2625 de locuitori și avea în compunere aceleași două sate, făcând parte din aceeași plasă Vărbilău.
În 1950, la reorganizarea administrativă, a fost arondată raionului Teleajen din regiunea Prahova și apoi (după 1952) din regiunea Ploiești.
Satul Strâmbeni a căpătat în 1964 denumirea de Ostrovu, comuna fiind deja denumită Aluniș, după noua reședință.
În 1968, comuna a revenit, în componența actuală, la județul Prahova, reînființat.
Stema comunei Aluniș, potrivit anexei nr. 1.2 din Hotărârea de Guvern numărul 1891/2004, publicată în Monitorul Oficial al României numărul 1077 din 16 noiembrie 2004, se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite.
Pe fond de azur se află trei crenguțe de alun înfrunzite, cu câte trei frunze și trei alune, toate de argint, dispuse doi cu unu.
Scutul este trimbrat de o coroană murală de argint, cu un turn crenelat.
Compoziția face referire la denumirea localității.
Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună.
|
Așezare rurală daco-romană.
Prima atestare a satului Ruși o găsim în documentul de dizolvare a prepoziturii Sibiului din 19 august 1424.
Turnului înclinat al bisericii evanghelice
Povestea acestui monument datează din anul 1741, când a fost construit de comunitatea sașilor din zonă ca parte a Ansamblului Bisericii Evanghelice Fortificate din Ruși (sec XVII-XVIII); neoficial este considerat al doilea cel mai înclinat turn din lume, după mult mai celebrul turn din Pisa; dacă Turnul din Pisa are o înclinație față de axa verticală de 5,5 grade, ceea ce înseamnă o deplasare a centrului de greutate la nivelul bazei de 4,5 metri, cel din Ruși, mult mai mic ca înălțime, are o înclinație de 1,4 metri.
Sașii din Ruși și-au clădit o incintă fortificată cu rol multiplu: sacru, de apărare și spațiu de depozitare.
De la început s-au confruntat cu o mare opoziție a forțelor naturii: alunecări de teren, torenți, infiltrații de apă, cutremure, fulgere și diverși dăunători.
Statisticile distrugerilor sunt reci: 1846 se prăbușește vârful clopotniței; 1858 cutremur; 1944 și 1966 fulger; 1955 și 1968 noi alunecări de teren.
Admirabile au fost momentele în care comunitatea s-a mobilizat, înlăturând stricăciunile și modernizând: 1841 și 1843 renovarea acoperișului; 1859,1865,1887,1917,1920,1942,1944 renovări ale clopotniței și acoperișului acesteia.
La sfârșitul anilor 1950 au fost trase conducte de gaz metan în Ruși.
Aproape toate gospodăriile au fost racordate la această rețea, astfel că rușenii puteau găti și încălzi casele cu gaz metan.
De asemenea, în aceeași perioadă s-a efectuat și electrificarea satului (iluminat public și pentru casele sătenilor).
Din anul 2006 în Ruși există un serviciu de salubritate.
După 2010, prin forare s-a găsit un izvor puternic de apă necalcaroasă.
Apa se pompează în dealul apropiat într-un bazin de unde ajunge prin conductele instalate în casele oamenilor.
De asemenea, satul are și un sistem de canalizare.
Despre izvoarele sărate gazeifere din satul Ruși relatează František Pošepný în lucrarea sa publicată în anul 1871.
Ruși - informații și fotografii
|
Decor din crestături.
Picturi murale populare din sec.
XIX.
|
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (94,25%).
Pentru 5,03% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Săceni este administrată de un primar și un consiliu local compus din 9 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
|
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (96,94%).
Pentru 2,87% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Zăpodeni este administrată de un primar și un consiliu local compus din 13 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
|
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (97,32%).
Pentru 2,01% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Dobrosloveni este administrată de un primar și un consiliu local compus din 13 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
|
Conform recensământului din 2002, populația satului Runcu era de locuitori.
Componența etnică a populației:
Împărțirea populației în funcție de limba maternă:
|
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (98,51%).
Pentru 1,19% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Stulpicani este administrată de un primar și un consiliu local compus din 15 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
JudețulSUCEAVA | în imagini și cuvinte
|
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (95%).
Pentru 4,97% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Verguleasa este administrată de un primar și un consiliu local compus din 11 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
|
Carnosauria este un grup mare de dinozauri prădători care au trăit în Jurasic și Cretacic.
În timp ce inițial cuprindea o mare varietate de teropode gigant care nu erau strâns legate, grupul a fost definit de atunci pentru a cuprinde doar alozaurii și rudele lor apropiate.
Începând cu anii 1990, oamenii de știință au descoperit câteva carnosaure foarte mari din familia carcarodontosauridelor, precum Giganotosaurus și Tyrannotitan, care sunt printre cei mai mari dinozauri prădători cunoscuți.
Carnosaurele au apărut pentru prima dată în Jurasicul mijlociu, acum aproximativ 176 milioane de ani în urmă.
Ultimele carnosaure cunoscute, carcarodontosaurele, au dispărut în epoca Turonian (aparținând perioadei Cretacic), acum aproximativ 90 de milioane de ani; se pare că rămășițele raportate de carcharodontosauride, din epocile Campanian și Maastrichtian, sunt rămășițe ale abelisauridelor.
Carnosaurele sunt caracterizate prin ochi mari, un craniu lung, îngust și modificări la nivelul picioarelor și pelvisului, femurul fiind mai lung decât tibia.
Capul era mare și aveau dinți puternici în formă de pumnal.
Curbura în „S” a gâtului sugerează o musculatură de mare putere, iar fălcile erau foarte flexibile: astfel de specializări sugerează că erau prădători deosebit de potriviți pentru vânarea pradelor mari, cum ar fi ornithischia sau sauropodele tinere.
Membrele anterioare erau scurte și puternice, cu trei degete, în timp ce picioarele erau lungi, rezistente și adaptate mersului rapid.
Ghearele mari prezente la mâni și picioare erau mijloace extraordinare de atac.
Coada lungă și puternică la bază, ca la toate tetanurele, contrabalansează corpul proiectat înainte.
Primele carnosaure au început să se dezvolte probabil spre sfârșitul Jurasicului mijlociu, dar foarte puțini sunt cunoscuți: un exemplu este Metriacanthosaurus descoperit în Anglia.
Aceste forme primitive au dat naștere la două familii:
Allosauridae, superpredători tipici din America de Nord, dar care se găsesc și în Europa, și Metriacanthosauridae (anterior Sinraptoridae) cu un corp mai ușor și ale cărui resturi au fost găsite în Asia.
Aceste forme constituiau verigile cele mai înalte în lanțul trofic al habitatului lor.
Cu toate acestea, în prima parte a Cretacicului, aceste animale au murit, nu înainte de a da naștere unei rase de carnosaure uriașe, carcharodontosauridae, tipice Cretacicului mijlociu din Africa și America de Sud.
Acești enormi prădători, uneori lungi de 13 metri, au fost printre cei mai mari dinozauri carnivori care au trăit vreodată; și-au împărțit habitatul cu alți prădători de talie impresionantă, dar mai primitivi, metriacanthosauridae.
|
NGC 508 este o galaxie eliptică situată în constelația Peștii.
A fost descoperită în 12 septembrie 1784 de către William Herschel.
|
Un model digital de elevație (în ) este o reprezentare digitală 3D a suprafeței de teren - în mod obișnuit a unei planete (de ex. Pământ), Lună sau asteroid - creat din datele de altitudine ale unui teren.
Un „DEM global” se referă la o rețea globală discretă.
DEM-urile sunt folosite adesea în sistemele de informații geografice (GIS) și sunt cea mai comună bază pentru hărțile de relief produse digital.
În timp ce un model digital de suprafață (DSM) poate fi util pentru modelarea peisajului, pentru modelarea localităților și pentru aplicații de vizualizare, un model digital de teren (DTM) este adesea necesar pentru modelarea inundațiilor sau a drenajului, studii privind utilizarea terenurilor, aplicații geologice și alte aplicații, și în știința planetară.
DEM-urile sunt construite în mod obișnuit folosind date colectate prin tehnici de teledetecție, dar pot fi construite și din măsurători topografice.
Modelul digital în sine este alcătuit dintr-o matrice de numere, dar datele dintr-un DEM sunt adesea redate în formă vizuală pentru a le face pe înțelesul oamenilor.
Această vizualizare poate fi sub forma unei hărți topografice conturate sau ar putea folosi umbrire și pseudo-culori pentru a reda ridicări sub formă de culori (de exemplu, folosind verde pentru cele mai mici înălțimi, nuanțe la roșu, cu alb pentru cea mai mare altitudine.).
Uneori, vizualizările sunt realizate și sub formă de vederi oblice, reconstruind o imagine vizuală sintetică a terenului, deoarece ar apărea cu ochiul în jos.
În aceste vizualizări oblice, creșterile sunt uneori scalate folosind „exagerarea verticală” pentru a face diferențele subtile de altitudine mai vizibile.
Unii oameni de știință, , cu toate acestea, se opun exagerării verticale deoarece înșelă privitorul cu privire la adevăratul peisaj.
Cartografii pot pregăti modele digitale de elevație într-o serie de moduri, dar utilizează frecvent teledetecția, mai degrabă decât datele directe ale măsurătorilor topografice.
Metodele mai vechi de generare a DEM-ului implică adesea interpolarea hărților cu curbe de nivel produsa prin măsurători topografice directe a suprafeței terenului.
Această metodă este încă folosită în zonele montane, unde interferometria nu este întotdeauna satisfăcătoare.
Rețineți că datele de curbelor de nivel sau orice alte seturi de date de altitudine eșantionate (prin GPS sau măsurători topografice) nu sunt format DEM, dar pot fi considerate modele digitale de teren.
Un DEM presupune că cota este disponibilă continuu în fiecare locație din zona de studiu.
O tehnică puternică pentru generarea de modele digitale de înălțime este radarul cu diafragmă sintetică interferometrică în care două treceri ale unui satelit radar (cum ar fi RADARSAT-1 sau TerraSAR-X sau Cosmo SkyMed), sau o singură trecere dacă satelitul este echipat cu două antene (precum Instrumentare SRTM), colectați suficiente date pentru a genera o hartă digitală de ridicare zeci de kilometri pe o parte cu o rezoluție de aproximativ zece metri.
Alte tipuri de perechi stereoscopice pot fi folosite folosind metoda de corelare a imaginii digitale, unde două imagini optice sunt obținute cu unghiuri diferite luate din aceeași trecere a unui avion sau a unui satelit de observare a Pământului (cum ar fi instrumentul HRS al SPOT5 sau banda VNIR din ASTER ).
Instrumentul HRS de pe SPOT 5 a achiziționat peste 100 de milioane de kilometri pătrați de perechi stereo.
Fotogrammetrie stereo din masuratori aeriene
Structura din mișcare / stereo multi-vedere aplicată fotografiei aeriene
Reglarea blocurilor din imagini optice satelitare
Interferometrie de la datele radarului
Cercetarea și cartografierea dronelor
Calitatea unui DEM este dată de precizia altitudinii la fiecare pixel (precizie absolută) și cât de precis este morfologia prezentată (precizia relativă).
Câțiva factori joacă un rol important în calitatea produselor derivate din DEM:
Produsele 3D de referință includ măști de calitate care oferă informații despre litoral, lac, zăpadă, nori, corelație etc.
Extragerea parametrilor terenului pentru geomorfologie
Modelarea fluxului de apă pentru [sau mișcare de masă (de exemplu
|
Cosma este un nume de familie românesc.
Este forma românească a numelui grecesc .Kosmas provine din cuvântul „kosmos”, care la greci avea înțelesul de „ordine”, „așa cum trebuie”.
|
O eclipsă de Soare inelară va avea loc la 26 decembrie 2019; este cea de-a 14-a eclipsă inelară din secolul al XXI-lea.
Eclipsa s-a produs în urmă cu .
|
NGC 551 este o galaxie spirală situată în constelația Andromeda.
A fost descoperită în 21 septembrie 1786 de către William Herschel.
|
Reacția Quelet (denumită și reacție Blanc-Quelet) este o reacție organică de cuplare a unui ester fenolic cu o aldehidă alifatică, cu formarea unui derivat α-cloroalchilic.
Este un exemplu de reacție ce are un mecanism de tip substituție electrofilă aromatică.
A fost denumită după R. Quelet, care a raportat reacția pentru prima dată în anul 1932, și este similară cu reacția de clorometilare Blanc.
Reacția are loc în mediu puternic acid, acidul clorhidric fiind catalizatorul procesului.
Clorura de zinc poate fi utilizată pe post de catalizator în cazul în care funcția eterică este dezactivată.
Reacția este folositoare pentru obținerea unor compuși substituiți în poziția para, dar se pot obține și compuși substituiți în orto dacă poziția para este blocată cu unele grupe funcționale.
|
a fost un actor și comic japonez.
Numele lui adevărat este .
Junzaburō Ban a început o carieră de actor în filme în anul 1927 și a apărut în mai mult de 360 de filme între 1928 și 1982.
S-a remarcat în calitate de comic, fiind una dintre vedetele seriei de comedii Ekimae (24 de filme apărute între 1958 și 1969) ale companiei Toho, cu Hisaya Morishige și Frankie Sakai.
Ban a dovedit în același timp calități de actor de dramă în filmul Dodes'ka-den (1970), unde l-a interpretat pe funcționarul Shima, care își apără soția în fața insultelor colegilor săi.
Personajul are mai multe ticuri nervoase, care ar fi comice în alte circumstanțe, dar dovedesc aici o durere adâncă.
|
Demerara-Mahaica (Regiunea 4) este o regiune a Guyanei, aflată în nord-estul țării.
Aceasta acoperă o suprafață de 2.232 km².
Se învecinează cu Oceanul Atlantic la nord, cu regiunea Mahaica-Berbice la est, cu regiunea Upper Demerara-Berbice la sud și cu regiunea Essequibo Islands-West Demerara la vest.
Guvernul Guyanei a organizat trei recensăminte oficiale începând cu reformele administrative din 1980, în 1980,1991 și 2002.
Chiar dacă această regiune administrativă este cea mai mică, are cea mai mare populație din toate regiunile administrative din Guyana.
În 2012, populația din Demerara-Mahaica a fost înregistrată ca fiind de 313.429 de locuitori.
Înregistrările oficiale ale recensămintelor pentru populația din regiunea Demerara-Mahaica sunt următoarele:
|
a fost o actriță japoneză care a debutat în filme ca actor-copil și a devenit o vedetă de cinema care și-a păstrat faima pe parcursul a jumătate de secol.
Ea este cunoscută mai ales pentru colaborarea cu regizorul Mikio Naruse.
Sora ei mai mare, Mieko (1918-1990), a fost, de asemenea, actriță.
Takamine s-a născut în Hakodate, Hokkaidō în 1924.
Primul ei rol a fost în filmul Mama (Haha) din 1929 al companiei Shochiku, care i-a adus o popularitate imensă ca actor copil.
Curând a fost considerată o Shirley Temple a Japoniei.
După ce s-a mutat în 1937 la studioul Toho, rolurile sale dramatice din filmele Tsuzurikata kyōshitsu și Uma ale lui Kajirō Yamamoto i-au consolidat faima de stea de cinema.
Unele dintre filmele în care a apărut în anii 1930 și 1940 s-au pierdut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când arhivele de film ale Japoniei au fost avariate în urma bombardamentelor și incendiilor.
În 1950 a făcut o mișcare ce a fost considerată la acea vreme a fi foarte îndrăzneață, părăsind studioul Shin Toho și devenind o actriță liber-profesionistă foarte căutată.
Filmele sale realizate sub îndrumarea regizorilor Keisuke Kinoshita și Mikio Naruse din anii 1950 și de la începutul anilor 1960 au transformat-o într-o vedetă a Japoniei.
Interpretarea unei profesoare conștiincioase dintr-un oraș mic care observă viața elevilor ei de-a lungul mai multor zeci de ani în filmul The Twenty-four Eyes (1954) al lui Kinoshita este considerat a sta la baza succesului extraordinar și al popularității îndelungate ale filmului în Japonia.
O altă interpretare puternică a fost în rolul fiicei fermierului din filmul Immortal Love (1961).
Takamine a fost favorizată în special de regizorul Mikio Naruse, care a distribuit-o într-o duzină de filme ale sale și i-a oferit roluri de femei muncitoare cu o voință puternică, care luptau cu sărăcia sau și erau constrânse să ducă o existență supusă într-o familie de tip tradițional.
Printre acestea se numără rolul eroinei cu o poveste tragică de dragoste din Floating Clouds (1955) și al unei angajate în vârstă a unui bar din Ginza, disperată să scape de situația ei, din When a Woman Ascends the Stairs (1960).
Ea s-a căsătorit cu scenaristul-regizor Zenzo Matsuyama în 1955, dar a stabilit un precedent, alegând să nu renunțe la cariera de actriță.
A jucat în multe filme memorabile în anii 1960 și s-a retras din cariera de actriță în 1979.
După ce s-a retras din activitatea de actriță a publicat o autobiografie și mai multe volume de eseuri.
Hideko Takamine a murit de cancer pulmonar la 28 decembrie 2010, la vârsta de 86 de ani.
Decese cauzate de cancer pulmonar
|
Dirk Nowitzki () este un baschetbalist german retras care a evoluat pentru Dallas Mavericks în National Basketball Association, între 1998 și 2019.
Anterior, el a jucat pentru DJK Würzburg în țara sa natală Germania.
Nowitzki este considerat cel mai bun jucător european din istoria NBA-ului, jucând 21 de sezoane consecutive în liga nord-americană.
A condus formația Dallas Mavericks către singurul ei titlu din istorie, cel din 2011.
Deține recordul de puncte marcate ale unui jucător non-american în NBA.
A fost desemnat MVP-ul competiției în 2007.
Nowitzki a fost de asemenea MVP-ul finalei din 2011.
La nivel de națională, el a fost cel mai bun marcator al Campionatului Mondial din 2002 din Statele Unite.
|
Etilendiamina (IUPAC: etan-1,2-diamină, abreviată en când este ligand) este un compus organic, o diamină cu formula chimică C2H4(NH2)2.
Este un lichid incolor cu miros similar de amoniac și prezintă caracter bazic.
Este un compus important în sinteza organică, aproximativ 500.000 de tone fiind produse la nivel industrial în anul 1998.
O altă metodă industrială presupune reacția etanolaminei cu amoniac:
Etilendiamina poate fi purificată prin tratarea cu hidroxid de sodiu, etapă urmată de distilare.
|
For All Mankind este un serial de televiziune american creat și scris de Ronald D. Moore, Matt Wolpert și Ben Nedivi și produs pentru Apple TV +.Serialul prezintă o istorie alternativă care descrie „ce s-ar fi întâmplat dacă cursa spațială globală nu s-ar fi încheiat niciodată” după ce Uniunea Sovietică a reușit prima o aselenizare.
For All Mankind a avut premiera la 1 noiembrie 2019 și serialul a fost reînnoit pentru un al doilea sezon în octombrie 2019.
Prima misiune cu echipaj pe Lună în timpul cursei spațiale la sfârșitul anilor 1960 a fost un succes global pentru NASA și Statele Unite.
Acest serial pune întrebarea: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Cursa Spațială nu s-ar fi încheiat niciodată?”
Într-o cronologie alternativă, un cosmonaut sovietic, Alexei Leonov, devine primul om care a ajuns pe Lună.
Acest rezultat devastează moralul NASA, dar catalizează și efortul american de a recupera avansul sovietic.
Uniunea Sovietică include femei în aselenizările ulterioare, iar SUA este forțată să antreneze ca astronauți femei și minorități care au fost în mare parte excluse în timpul primelor deceniile ale explorării spațiale americane.
Potrivit lui Ronald D. Moore, ideea serialului a apărut în timpul prânzului cu fostul astronaut al NASA, Garrett Reisman, când au discutat posibilitatea unei istorii alternative în care sovieticii au ajuns pe Lună înaintea americanilor.
Pe 15 decembrie 2017, a fost anunțat că Apple a comandat un sezon al acestui serial.
Seria a fost creată de Ronald D. Moore . Moore, Matt Wolpert și Ben Nedivi vor face scenariul și producția comună a seriei.
Maril Davis a acționat ca producător executiv.
Companiile de producție implicate în serie vor include Sony Pictures Television și Tall Ship Productions.
Pe 5 octombrie 2018, a fost anunțat că serialul a fost intitulat oficial For All Mankind.
|
Kyle Steven Edmund () este un jucător profesionist de tenis din Marea Britanie, clasat pe locul 62 în lume.
Cea mai bună clasare a carierei a fost locul 14 mondial.
A câștigat 1 titlu ATP la simplu.
Mama sa este din Africa de Sud, iar tatăl său este un galez care a trăit acolo.
Edmund a fost crescut în Marea Britanie de la vârsta de 3 ani.
|
Iodobenzenul este un compus organic cu formula chimică C6H5I.
Este un lichid incolor.
Iodobenzenul se obține în laborator de la anilină, utilizând o reacție Sandmeyer.
În prima etapă, grupa aminică este diazotată cu acid clorhidric și azotit de sodiu.
Iodura de potasiu este adăugată sării de diazoniu formate, formând iodobenzen și azot gazos.
Produsul se separă prin distilare.
O altă metodă presupune refluxarea iodului cu benzen în mediu de acid nitric:
|
Sida Košutić () a fost o scriitoare, jurnalistă, poetă și povestitoare croată.
A urmat școala elementară în orașul natal Radoboj, gimnaziul și liceul la Karlovac și Zagreb, apoi a studiat pedagogia la Universitatea din Zagreb.
Din 1939 până în 1944 a fost redactor de ziare și, după 1945, a lucrat ca corector până la pensionarea din 1948.
Este reprezentată în antologii poetice și în proza literaturii croate contemporane.
Este cunoscută mai mult pentru trilogia sa 'S naših njiva („Din câmpurile noastre”), colecția de poezie K svitanju (În zori) și pentru romanele Mimoza sa smetljišta, Vrijeska, precum și pentru colecțiile de nuvele Solsticij srca, Breza („Mesteacăn”) , Priče și altele.
|
Sir Norman Joseph Wisdom () a fost un actor englez, comedian și cântăreț, cel mai cunoscut pentru seria de filme de comedie produse între 1953 și 1966 cu personajul său nefericit, adesea numit Norman Pitkin.
El a primit premiul BAFTA din 1953 pentru cel mai promițător actor nou în rolul principal al unui film, în urma lansării filmului Trouble in Store, primul său film în care apare în rolul principal.
Wisdom a devenit o celebritate în America de Sud, Iran și în multe țări din Blocul de Est, în special în Albania, unde filmele sale au fost singurele cu actori occidentali care au fost aprobate de dictatorul Enver Hoxha.
Charlie Chaplin a menționat că Wisdom este „clovnul său preferat”.
|
Pandemia de coronavirus COVID-19 din Danemarca a fost confirmată prima dată la 27 februarie 2020 la Roskilde.
Existau, la 17 martie, 1007 cazuri confirmate (960 în Danemarca continentală, 47 în Insulele Faroe), 3 decese, despre cazurile de recuperare nu există date.
La sfârșitul lunii ianuarie 2020, primii cetățeni danezi au fost evacuați din provincia Hubei, care a fost grav afectată de virus.
Evacuații au intrat în carantină, dar testele au fost negative.
Primul caz a fost în cele din urmă anunțat la 27 februarie 2020, o persoană care a fot în Lombardia, Italia.
Acesta a fost dus în spitalul din Roskilde unde a fost testat pozitiv pentru coronavirus.
Bărbatul a fost pus în carantină acasă și a prezentat doar simptome ușoare.
În zilele următoare, numărul celor infectați a crescut inițial lent, în raportul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) începând cu 5 martie, au fost menționate zece cazuri, până la 9 martie a ajuns la 36.
Pe 10,11 și 12 martie, cifrele s-au dublat mai mult față de ziua precedentă.
La 12 martie 2020, erau menționate 615 cazuri.
La 13 martie 2020, o persoană în vârstă de 80 de ani a murit în Iutlanda de Nord care a fost testată pozitiv pentru coronavirus după moarte.
S-a raportat că, indiferent de această infecție, persoana a murit în urma unui atac de cord.
Pe 14 martie, o persoană în vârstă de 81 de ani a decedat din cauza coronavirusului.
Persoana a dezvoltat semne ale unei posibile infecții cu virusul doar în timpul șederii sale în spital.
Premierul Mette Frederiksen a anunțat măsuri ample pe 11 martie pentru a stopa răspândirea virusului.
Începând cu 16 martie, școlile publice și universitățile au fost închise timp de două săptămâni.
Toți angajații din sectorul public care nu au funcții critice nu ar trebui să mai vină la muncă începând cu 13 martie 2020 și, dacă este posibil, să lucreze de acasă.
Angajaților din sectorul privat li s-a cerut să lucreze de acasă sau să plece în vacanță, dacă este posibil.
Toate instituțiile culturale publice au fost, de asemenea, închise temporar timp de două săptămâni.
În plus, a fost anunțat că utilizarea transportului public ar trebui să scadă și vizitele la spitale și casele de îngrijire medicală vor fi restricționate.
Pe 13 martie 2020, Ministerul Afacerilor Externe sub conducerea ministrului Jeppe Kofod a recomandat evitarea tuturor călătoriilor inutile în străinătate.
Toți danezii care locuiesc în străinătate, cei care nu locuiesc în străinătate permanent, au fost rugați să se întoarcă.
Primul ministru Frederiksen a anunțat în aceeași zi că granița va fi închisă pe 14 martie 2020 la ora 12 noaptea.
Toate persoanele care nu au un motiv valabil de intrare trebuie împiedicate să intre.
De asemenea, traficul aerian, de feribot și feroviar trebuie să fie parțial sau complet oprit.
Armata daneză urmează să fie dislocată și la frontierele naționale pentru a sprijini poliția.
Circulația mărfurilor nu trebuie restricționată de închiderea frontierei.
Pe 13 martie 2014, guvernul danez și autoritățile de sănătate au decis, de asemenea, să restricționeze operațiunile generale ale spitalului pentru a da prioritate pacienților cu coronavirus.
Prin urmare, pacienții cu boli care nu sunt acute și care nu le pot pune viața în pericol nu trebuie să mai fie tratați în timpul epidemiei.
Acest lucru este pentru a preveni pandemia și pentru a scuti personalul sanitar de alte eforturi.
Pacienții a căror intervenție chirurgicală este anulată trebuie informați cu privire la o dată de înlocuire până cel târziu la 1 iulie 2020.
La 14 martie 2020, Norvegia a introdus o cerință de carantină pentru orice persoană care a fost în afara Norvegiei, Suediei și Finlandei după 27 februarie 2020.
La 16 martie, Germania a limitat traficul transfrontalier cu Danemarca privind transportul de marfă și de navetiști.
|
Premiera în Italia a fost pe 27 iunie 2018, pe canalul Rai Gulp.
În România, serialul a avut premiera pe 2 decembrie 2019 pe canalul Nickelodeon.
Teo este un băiat care s-a născut cu o putere curiosă: de fiecare dată când strănută, se transformă într-un animal!
În plus, nu-și poate controla strănutul și nici nu știe ce animal va deveni.
Teo - Este un băiat fericit care iubește benzile desenate cu Domnul Impossible.
Când simte o emoție puternică, strănută și devine un animal.
|
Daptomicina este un antibiotic lipopeptidic care este utilizat în tratamentul infecțiilor bacteriene cu Gram-pozitive.
Printre infecțiile tratate se numără: infecții complicate cutanate și ale țesuturilor moi, endocardită infecțioasă și bacteriemie cauzată de Staphylococcus aureus, inclusiv cele cu stafilococ auriu meticilino-rezistent.
Compusul este produs de către actinomiceta Streptomyces roseosporus.
Calea de administrare este injectabilă sau perfuzabilă.
Molecula a fost descoperită la finalul anilor 1980 și a fost aprobată pentru uz medical în anul 2003.
S-a aflat pe lista medicamentelor esențiale ale Organizației Mondiale a Sănătății până în 2019, dar a fost retrasă din listă.
Daptomicina este utilizată în tratamentul următoarelor infecții:
Molecula de daptomicină se integrează în membrana celulară și produce o depolarizare rapidă, ceea ce duce la pierderea potențialului de membrană și inhibarea sintezei proteice, a ADN-ului și a ARN-ului.
Toate aceste procese întrerupte duc la moartea celulei bacteriene.
|
Dukaj a studiat filozofia la Universitatea Jagiellonă.
Prima povestire științifico-fantastică pe care a citit-o a fost Investigația de Stanisław Lem, care l-a inspirat să scrie propriile povestiri în acest gen.
A debutat cu succes la 16 ani cu o povestire scurtă Złota Galera (Galera de aur).
Povestirile sale au fost traduse în limba engleză, germană, rusă, cehă, slovacă, macedoneană, maghiară, italiană, bulgară.
Prima sa povestire, „Galera de aur”, a fost tradusă în engleză de Wiesiek Powaga și publicată în The Dedalus Book of Polish Fantasy.
Dukaj este cunoscut pentru complexitatea cărților sale și se spune adesea că o singură povestire scurtă a lui Dukaj conține mai multe idei decât au pus alți scriitori în cărțile lor de-a lungul întregii vieți.
Temele populare din lucrările sale includ singularitatea tehnologică, nanotehnologia și realitatea virtuală, astfel încât cărțile sale pot fi adesea clasificate ca [science fiction].
Printre scriitorii săi preferați se numără scriitorul australian Greg Egan, iar cărțile lui Dukaj seamănă oarecum cu cele ale lui Egan sau cu cele ale lui David Brin, iar stilul său este la fel de „literar” ca al unui scriitor de „hard science fiction”.
În timpul celui de-al doilea război mondial, un colaborator polonez este schimbat de o casă bântuită, devenind astfel o entitate care poate trece în a patra dimensiune.
La mijlocul secolului al XXI-lea, un eveniment asemănător cu singularitatea tehnologică are loc brusc, Pământul fiind transformat într-o lume bizară.
Fiica unui arheolog este forțată să se ascundă în Oraș - un oraș extraterestru nelocuit, multidimensional, care pare a fi „esența tuturor orașelor”.Într-o lume a singularității post-tehnologice, unii oameni au ales să rămână neschimbați și să fie „doar oameni”.
Aceasta este o poveste a unuia dintre ei.
Într-un Pământ alternativ, oamenii pot schimba realitatea cu gândurile lor.
Pământul este împărțit în mai multe imperii, fiecare controlat de un kratistos - un fost om cu abilități de semizeu, care s-a dovedit a avea mintea cea mai puternică și este capabil să distrugă realitatea din domeniul său.
Când Pământul este atacat de extratereștri, un fost nimeni, negustor, pornește pe un drum pentru a deveni ceva mai mult.
Un astronaut al secolului al XXI-lea este reînviat câteva secole mai târziu, într-o lume cu o singularitate post-tehnologică.
Fiind prima parte dintr-o trilogia planificate, această carte descrie modul în care este prins în pânza unei intrigi trans-galactice.
Într-o lume în care universurile dedicate evoluează doar pentru a crea arme mai puternice, poate un om normal să devină altceva decât o jucărie a unei ființe mult mai inteligente?
Istorie alternativă în care nu a avut loc Primul Război Mondial.
În 1924, Polonia se află încă sub dominația Rusiei.
Benedykt Gierosławski, matematician talentat, dar și jucător compulsiv a fost trimis în Siberia, pentru a-l readuce în țară pe tatăl său.
Se spune că acesta este legat cumva de Iute, îngerii înghețului.
Poveste ilustrativă despre Legea marțială din Polonia (1981), povestită din perspectiva băiețelului, un fel de versiune mai întunecată a lucrării Alice în Țara Minunilor, dar care are în istoria Poloniei, cu ajutorul cuvintelor sălbatice, rime, melodii etc.
Povestea are loc pe trei nivele: nivelul A este despre Edward Caldwell, un scriitor de hard science-fiction din viitorul apropiat, care locuiește la Londra, co-finanțator al unei companii de software care produce aplicații de „etică”, a cărei iubită lucrează în Brazilia pentru Gates Foundation la „convertorul social universal”; între timp, Caldwell scrie un roman science-fiction, iar capitolele din romanul său reprezintă nivelul B: povestea marțienilor (descendenți îndepărtați, în evoluție automată a coloniștilor umani de pe Marte) care s-au întors pe Pământ la câteva secole după distrugerea întregii civilizații umane pe Pământ de Matematici: numele unui progres auto-propulsiv care ocolește Singularitatea tehnologică;
Marțienii sunt individualiști absoluți, fiecare fiind un stat independent, cu propriile legi și politică, iar pentru a interacționa unul cu celalalt au nevoie de judecători, unul dintre aceștia fiind principalul erou de aici, trimis sa descopere ce a declanșat Matematicile în secolul al XXI-lea; iar povestea pe care Judecătorul o descoperă este cea care reprezintă nivelul C: istoria explorării spațiului îndepărtat din secolul al XXI-lea prin intermediul simulării și evoluției interne a computerului bazate pe schimbarea datelor externe; unul dintre oamenii de știință de acolo se joacă cu parametrii lumii sale interioare care duce direct înapoi la nivelul A, creând astfel o buclă structurală.
Cu toate acestea, unele indicii ascunse în text permit o interpretare mai complicată: o structură tip banda lui Möbius sau o spirală infinită.
Temele principale ale lucrării „Science Fiction” sunt: auto-referința, simbolismul poeziilor lui T. S. Eliot, singurătatea absolută ca urmare a libertății absolute.
Ca fundație științifică, Dukaj folosește aici dovezi din Limitele fizice ale inferenței de David H. Wolpert și teoria lui Umwelt (creată de Jakob Johann von Uexküll).
Nivelul A este scris ca stil asemănător lucrărilor lui J. M. Coetzee, nivelul B - în stilul SF-ului de construcție mondială barocă, nivelul C - în stilul uscat al hard SF-ului lui Egan sau Chiang.
Radiația asemănătoare cu cea a neutronilor din cosmos lovește Pământul, ucigând instantaneu toate organismele vii dintr-o singură emisferă; persoanelor de pe cealaltă emisferă le-au mai rămas maxim 12 ore, iar unele dintre ele reușesc să utilizeze gadgeturi de jocuri pentru a se neuro-scana în copiile digitale imperfecte.
După Exterminare, singura cale pentru ca cei transformați să se simtă din nou ca oameni este să folosească diverse mech-uri și roboți ca pe niște „corpuri de oțel”.Astfel apare o nouă umanitate și o odisee nostalgică de 300 de ani a lui Bart, ultimul specialist în hardware într-o lume în care „doar hardware-ul a mai rămas”.
Un roman / nuvelă de 200 de pagini.
Stilul și structura sa se bazează pe principii ale poeziei japoneze, în special „kireji” - [clasic.
Acțiunea din Imperiul norilor are loc în Japonia din
|
Rejtan sau Prăbușirea Poloniei (în Rejtan.
Upadek Polski) este o pictură în ulei a artistului polonez Jan Matejko, terminată în 1866, înfățișând protestul lui Tadeusz Rejtan (dreapta jos) împotriva Primei împărțiri a Poloniei în timpul ședinței Seimului Împărțirii din 1773.
Atât o ilustrare a unui moment istoric, cât și o alegorie a unei perioade tragice a istoriei poporului polonez, această pictură este una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Matejko și o imagine reprezentativă a unui protest emoțional.
Tadeusz Rejtan a fost deputat în Seimul (parlamentul) Uniunii statele polono-lituaniene în 1773, cunoscut ulterior sub numele infam de Seimul Împărțirii.
Seimul s-a reunit pentru a discuta cererile celor trei vecini ai Uniunii statale (Imperiul Rus, Prusia și Austria) efectuate în scopul legalizării revendicărilor teritoriale, cunoscute sub numele de Prima împărțire a Poloniei.
Ședința Seimului s-a desfășurat sub presiune ca urmare a amenințării produse de prezența armatelor străine pe teritoriul Uniunii statale și a faptului că un număr semnificativ de deputați polonezi fuseseră mituiți de diplomații străini.
Cele trei puteri și-au justificat oficial revendicările teritoriale drept compensații pentru acțiunile ostile ale unui vecin războinic și pentru intervenția militară necesare restabilirii ordinii în războiul civil (Războiul Confederației de la Bar); de fapt, toate cele trei state erau interesate de obținerea unor câștiguri teritoriale.
La 21 aprilie 1773 deputatul Rejtan, într-un gest dramatic efectuat în clădirea Seimului, și-ar fi dezgolit pieptul și s-ar fi culcat în fața ușii, blocând drumul cu propriul său corp în încercarea de a-i opri pe ceilalți deputați să părăsească încăperea unde avea loc dezbaterea.
Părăsirea sălii semnifica sfârșitul discuțiilor și acceptarea moțiunii supusă dezbaterii, adică acceptarea revendicărilor teritoriale străine.
Pictura prezintă această scenă, dar, în conformitate cu stilul artistic tipic operelor lui Matejko, sacrifică realitatea istorică în dauna unei imagini mai dramatice.
Ea servește ca alegorie pentru toate cele trei împărțiri ale Poloniei (1772,1793,1795) și conține o serie de personaje istorice majore din această epocă.
Rejtan este personajul cel mai vizibil, ocupând întreaga parte dreaptă a tabloului, într-o poziție dramatică ce a fost comparată cu cea a femeii care se cațără pe baricadă în pictura Libertatea conducând poporul (1830).
Poziția sa în această pictură constituie o exemplificare a secțiunii de aur.
În stânga lui, în centru, sunt „trădătorii”, mulți dintre ei fiind mituiți de ruși și urmând ulterior să devină membri ai Confederației de la Targowica.
Marele trezorier Adam Poniński, mareșalul Seimului, îmbrăcat cu o haină roșie de curtean, arată cu mâna, fie cerându-i lui Rejtan să plece, fie făcând un semn către paznicii ruși înarmați aflați în spatele ușii; el ține în mâna stângă un simplu baston din lemn în loc de sceptrul ornat al mareșalului Seimului, pe care Rejtan îl furase cu o zi mai devreme.
În spatele lui se află episcopul Ignacy Massalski al Vilniusului și prințul Antoni Stanisław Czetwertyński-Światopełk.
În dreapta sa, hatmanul Franciszek Ksawery Branicki își acoperă fața cu mâinile; aceasta a fost soluția aleasă de Matejko la o problemă prozaică - artistul nu a avut probabil acces la o imagine a lui Branicki.
Contele Stanisław Szczęsny Potocki, cu eșarfă albastră, privește jenat către dușumea.
În spatele scaunului răsturnat, tatăl său, Franciszek Salezy Potocki, arătând, de asemenea, jenat, scapă o pană de scris și întoarce privirea.
Între cei doi Potocki Jacek Małachowski este angajat într-o discuție cu Samuel Korsak, în timp ce Karol Radziwiłł privește curios această situație, întinzându-și capul în față.
Pe dușumea se află un fotoliu răsturnat, pălăria lui Branicki și o gentuță din care se rostogolesc monezi către Poniński, făcându-se astfel aluzie la adevăratul motiv pentru care intenționează să încheie dezbaterea.
În stânga bătrânului Potocki, prințul Michał Jerzy Poniatowski, fratele regelui și viitor arhiepiscop primat al Poloniei, este angajat într-o conversație cu cancelarul Michał Fryderyk Czartoryski, ignorând amândoi perturbarea ședinței.
În spatele lor, îmbrăcat cu o vestă albastră, regele Stanisław August Poniatowski se ridică gânditor și neputincios de pe tron, uitându-se la ceasul de buzunar și vrând să plece.
Această scenă este observată de la galerie de unul dintre principalii arhitecți ai împărțirilor Poloniei, ambasadorul rus Nikolai Repnin.
El este așezat între două doamne, probabil Izabela Lubomirska și Elżbieta Grabowska sau Izabela Czartoryska.
În dreapta sa apare un alt simbol important: țarina Ecaterina a Rusiei, reprezentată într-un tablou.
În sfârșit, prin ușile întredeschise, în spatele lui Rejtan, se află un soldat rus (deși în realitate Seimul nu a fost „păzit” de ruși, ci de trupele prusace).
Singura persoană care aprobă gestul lui Rejtan este un tânăr aflat în mijlocul camerei, care ține în mâini o spadă și o rogatywka, simbolizând-i pe susținătorii Confederației antirusești de la Bar și pe viitorii insurgenți din Răscoalele poloneze de pe teritoriul ocupat de ruși.
Matejko a început să lucreze la această pictură în august 1864 și a finalizat-o în noiembrie 1866.
Ea a fost una dintre numeroasele picturi care ilustrează momente istorice cheie din istoria Poloniei pe care le-a creat Matejko în cursul vieții sale.
Matejko nu a intenționat, cu toate acestea, să ilustreze pur și simplu un eveniment istoric, ci a vrut ca picturile sale să aibă un impact emoțional și o valoare educativă.
Pictura a provocat un scandal în Polonia contemporană, încă împărțită, generând discuții chiar înainte de prezentarea ei în public în rândurile cercurilor conservatoare din Cracovia.
Ea a ofensat mai multe personalități poloneze, care erau urmași direcți ai marilor magnați portretizați în acest tablou ca trădători ai cauzei poloneze.
Au fost publicate numeroase recenzii critice ale lucrării în presa contemporană, Matejko a primit amenințări anonime și se spune că unii aristocrați (precum contele Ksawery Branicki) s-au gândit să cumpere tabloul doar pentru a-l distruge.
Unii scriitori și artiști notabili precum Józef Ignacy Kraszewski și Cyprian Norwid l-au acuzat pe Matejko de defetism, de pesimism și chiar de exploatarea emoției publicului cu privire la un moment istoric pentru a-și face publicitate.
Un aristocrat franco-polonez care trăia la Paris, contele Alexandre Joseph Colonna-Walewski, s-a opus prezentării ei la Expoziția Universală din 1867, iar generalul Władysław Zamoyski i-a cerut contelui Ksawery Branicki să intervină la împăratul Napoleon al III-lea pentru a împiedica expunerea picturii la Paris.
Cu toate acestea, pictura a strâns rapid un număr mare de susținători, care au reprodus la rândul lor copii modificate ale acesteia, înlocuind personajele istorice cu anumite personalități contemporane.
Confruntat cu un protest public, Matejko a realizat un răspuns artistic - un tablou intitulat Judecarea lui Matejko (Wyrok na Matejkę, 1867), în care a reprezentat condamnarea lui de către unii dintre cei mai vocali critici.
Criticii serioși de artă au avut opinii mixte și mai puțin emoționale.
Pictura a generat recenzii mai puțin favorabile ale istoricilor Józef Szujski și Stanisław Tarnowski și criticului literar Lucjan Siemieński, dar a fost lăudată de pictorii Henryk Siemiradzki și Artur Grottger.
Comentariile lui Wojciech Korneli Stattler sunt interpretate de unii autori ca laude, iar de alții drept critici.
Pictura a fost prezentată la Expoziția Universală de la Paris din 1867, unde a obținut o medalie de aur.
În timp ce contextul istoric și mesajul picturii au fost clar înțelese în Polonia, opera de artă expusă la Paris s-a dovedit a fi prea vagă pentru publicul de acolo, puțini înțelegând contextul istoric complex; unii critici francezi au interpretat pictura ca o reprezentare artistică a unei săli de jocuri de noroc, în timp ce Rejtan, culcat pe jos, a fost considerat un bețiv, prin prisma prejudecății că polonezii ar fi mari consumatori de alcool.
S-a spus, însă, că vizitatorii ruși ai expoziției franceze au înțeles-o mai bine, iar unii dintre ei ar fi fost interesați să achiziționeze pictura, la recomandarea polonezilor că întrucât „au cumpărat-o pe cea adevărată, ar putea la fel de bine să o cumpere și pe cea pictată”.
Tabloul a fost achiziționat, în cele din urmă, de împăratul Franz Joseph I al Austriei pentru suma de 50.000 de franci.
A fost expus într-o galerie de artă de la Viena și a ajuns, în cele din urmă, la Hofmuseum.
Prin eforturile ministrului Juliusz Twardowski, tabloul a fost achiziționat de guvernul celei de-a Doua Republici Poloneze în 1920.
Inclusă în cadrul Colecției de Artă Națională a Castelului Regal Wawel, pictura a fost expusă public începând din 1931 în Castelul Regal din Varșovia, unde a rămas permanent, cu excepția perioadei celui de-al Doilea Război Mondial.
Tablourile Rejtan și Ștefan Báthory la Pskov au scoase de pe pereții Castelului Regal din Varșovia în septembrie 1939 și transportate împreună cu obiectele de valoare ale cancelariei prezidențiale la Castelul Radziwiłł din Olîka, unde au fost lăsate la 14 septembrie în grija unui majordom.
Armata Sovietică a ajuns curând în acea zonă, iar prințul Janusz Radziwiłł a fost arestat de NKVD la 20 septembrie 1939 și operele de artă aflate în castel și furate de soldații sovietici au fost transportate în cele din urmă la Muzeul Regional din Luțk.
Orașul Luțk a fost ocupat de Armata Germană în 1941, iar timp de câțiva ani nu s-a mai știut nimic de picturile lui Matejko.
Conservatorul Jan Marksen de la Galeria de Artă din Liov a fost contactat de germani la 20 decembrie 1943 și a primit sarcina restaurării celor două tablouri, care fuseseră deteriorate în mod barbar de sovietici și tratate cu substanțe împotriva molilor.
Apropierea frontului a determinat necesitatea evacuării obiectelor de artă, iar un tren cu obiecte de artă a părăsit Liovul în primele zile ale lunii aprilie 1944 cu destinația Przemyśl; tabloul Rejtan a ajuns în mai 1944 la mănăstirea carmelită din Wiśnicz, iar mai târziu la Świdnica, Sichów, Morawa, Cieplice și Hain (azi Przesieka), unde a fost găsit în iulie 1945 și trimis înapoi la Varșovia pentru a fi restaurat.
Pictura a fost restaurată de Bohdan Marconi, specialistul Muzeului Național din Varșovia, care a trebuit să scrie în anii 1950 că distrugerea tablourilor a fost făcută de germani.
Pictura este interpretată, de obicei, ca o critică a amestecului rusesc în politica internă a Poloniei și a colaboraționismului aristocraților polonezi trădători.
La sfârșitul Primului Război Mondial ea era considerată deja un artefact neprețuit al culturii poloneze.
Pictura a fost interpretată favorabil în Polonia comunistă ca un simbol al criticii la adresa nobilimii poloneze, învinovățită că a contribuit, prin egoismul ei, la dispariția statului polonez.
Mai târziu, tabloul lui Matejko a fost interpretat ca un simbol al protestului solitar și o justificare morală a disidenței, chiar și atunci când se știa că un astfel de protest este inutil și ignorat de majoritatea oamenilor.
El a fost descris, de asemenea, ca o imagine iconică a unui protest emoțional și un simbol al protestului patriotic disperat.
În anii 1980 tabloul a inspirat un cântec de protest al lui Jacek Kaczmarski.
În cursul timpului, tabloul a devenit celebru în Polonia; istoricul literar american Walter M. Cummins menționează că scena istorică reprezentată de Matejko a „devenit familiară fiecărui copil polonez prin reproducerea frecventă a acestei picturi”.
|
NordVPN este un furnizor de o rețea virtuală privată (VPN) Are aplicații desktop pentru Windows, macOS și Linux, aplicații mobile pentru Android și iOS, precum și o aplicație pentru Android TV . Configurarea manuală este disponibilă pentru routerele wireless, dispozitivele NAS și alte platforme.
NordVPN are sediul în Panama, deoarece țara nu are legi obligatorii de păstrare a datelor și nu participă în alianțele Five Eyes sau Courteen Eyes .NordVPN a fost înființat în 2012 de „patru prieteni din copilărie”, după cum precizează site-ul web.
În mai 2016, a prezentat o aplicație pentru Android, urmată de o aplicație iOS în iunie același an.
În octombrie 2017, a lansat o extensie de browser pentru Google Chrome . În iunie 2018, serviciul a lansat o aplicație pentru Android TV . Din aprilie 2020 , NordVPN are peste 5.800 de servere în 59 de țări.
În martie 2019, a fost raportat că NordVPN a primit o directivă din partea autorităților ruse pentru a se alătura unui registru sponsorizat de stat de site-uri web interzise, ceea ce ar împiedica utilizatorii ruși NordVPN să eludeze cenzura statului rus . Se presupune că NordVPN a primit o lună pentru a se conforma sau pentru a face față blocării de către autoritățile ruse.
Furnizorul a refuzat să respecte cererea și și-a închis serverele ruse la 1 aprilie.
Drept urmare, NordVPN încă funcționează în Rusia, dar utilizatorii ruși nu au acces la serverele locale.
În septembrie 2019, NordVPN a anunțat o soluție VPN pentru afaceri, numită NordVPN Teams.
Se adresează întreprinderilor mici și mijlocii, echipelor de la distanță și freelancerilor, care trebuie să acceseze resursele de muncă în siguranță.
Aproximativ 2.000 de nume de utilizator și parole ale conturilor NordVPN au fost scurse în atacuri de umplutură de credințe care au fost raportate la 1 noiembrie 2019.
În decembrie 2019, NordVPN a devenit unul dintre cei cinci membri fondatori ai companiei nou-formatei „VPN Trust Initiative”, care promite să promoveze securitatea online, precum și o mai mare autoreglare și transparență în industrie.
NordVPN transportă traficul de internet al tuturor utilizatirilor printr-un server condus de serviciu,ascunzându-le adresa IP și criptându-le datele de venire și plecare.
Pentru criptare,NordVPN folosește tehnologiile OpenVPN și Internet Key Exchange v2/IPsec în aplicație.
Înafară de serverele normale,NordVPN oferă și servere pentru nevoi speciale,incluzând distribuirea P2P,criptare dublă, și conectare la rețeaua anonimă Tor.
La un moment dat NordVPN a folosit conexiuni L2TP / IPSec și Point-to-Point Tunneling Protocol (PPTP) pentru routere, dar acestea au fost ulterior eliminate, deoarece erau în mare măsură învechite și nesigure.
NordVPN are aplicații desktop pentru Windows, macOS și Linux, precum și aplicații mobile pentru Android și iOS și aplicația Android TV . Abonații au acces și la extensii proxy criptate pentru browserele Chrome și Firefox.
Abonații se pot conecta până la 6 dispozitive simultan.
În noiembrie 2018, NordVPN a susținut că politica sa fără jurnale a fost verificată printr-un audit de PricewaterhouseCoopers AG.În iulie 2019, NordVPN a lansat NordLynx, un nou instrument VPN bazat pe protocolul WireGuard experimental, care urmărește o performanță mai bună decât protocoalele de tunelare IPsec și OpenVPN . NordLynx este disponibil pentru utilizatorii Linux și, conform testelor efectuate de Wired UK, produce „impulsuri de viteză de sute de MB / s în anumite condiții”.Într-un review din februarie 2019 a revistei PC Magazine, NordVPN a fost lăudat pentru caracteristicile sale puternice de securitate și „o rețea enormă de servere”, deși prețul său a fost apreciat ca fiind scump.
Revizuirea CNET din martie 2019 a remarcat în mod favorabil cele șase conexiuni simultane NordVPN și opțiunea IP dedicată.
Într-o recenzie pozitivă publicată de Tom's Guide în octombrie 2019, recenzorul a concluzionat că "NordVPN este accesibil și oferă toate funcțiile pe care chiar și eliștii VPN hardcore le vor găsi potrivite".
De asemenea, recenzorul a menționat că condițiile sale de serviciu nu menționează nicio țară de jurisdicție, scriind că compania ar putea fi mai transparentă în ceea ce privește dreptul de proprietate.
De atunci, compania a actualizat Termenii, menționând explicit Panama ca țara sa de jurisdicție.
TechRadar a recomandat NordVPN pentru ocolirea cenzurii pe Internet la nivel de stat, inclusiv Marele Firewall din China .
|
Gemcitabina este un agent chimioterapic utilizat în tratamentul unor cancere.
Calea de administrare disponibilă este cea intravenoasă.
Molecula a fost patentată în 1983 și a fost aprobată pentru uz medical în anul 1995.
Se află pe lista medicamentelor esențiale ale Organizației Mondiale a Sănătății.
Este disponibil sub formă de medicament generic în Europa începând cu anul 2009.
Gemcitabina este utilizată în tratamentul următoarelor forme de cancer:
cancer de vezică urinară, în asociere cu cisplatină
cancer bronho-pulmonar fără celule mici (NSCLC), în asociere cu cisplatină
carcinom ovarian epitelial, în asociere cu carboplatină
cancer de sân inoperabil, recurent local sau metastatic, în asociere cu paclitaxel
Gemcitabina este un analog de bază pirimidinică și acționează ca antimetabolit.
Este metabolizat intracelular de nucleozid-kinaze la nucleozid-difosfat (dFdCDP) și trifosfat (dFdCTP), care sunt formele active.
Se încorporează în molecula de ADN și produce o molecule nefuncțională.
Inhibă și timidilat-sintetaza (TS), ducând la moartea celulei canceroase.
|
Artele marțiale reprezintă un sistem complex de tehnici de luptă, cu sau fără arme, însușit la nivel individual.
Se poate spune despre „artele marțiale” că au existat de-a lungul întregii istorii a omenirii.
Încă din vremea Jocurilor Olimpice antice a rămas moștenire o artă, pankration, numită în timpurile moderne box, precum și celebrele lupte greco-romane, modificate în mai puțin protectivele lupte libere, care la români au fost cunoscute sub denumirea de trântă.
Merită amintit celebrul dans al călușarilor, care denotă transformarea unui sistem de luptă, cu sabia, într-un dans.
De asemenea, se pot menționa obiceiurile oșenilor și moroșenilor de a purta cuțite.
Se poate spune că încă există o transmisie orală a unor tehnici de luptă cu această armă.
De asemenea, la nivel european trebuie să fi existat forme similare sau diferite de luptă; aici este de menționat franțuzescul savate (anul 1790).
Artele marțiale, în accepțiunea actuală, au în general origine orientală și presupun căutarea de către practicanți a unui sens mai adânc decât simpla pregătire pentru o confruntare fizică.
Aceste țeluri se constituie într-un evantai larg, de la aspirații religioase până la simpla menținere a unei sănătăți perfecte.
Din cauza scopurilor urmărite de fiecare tip de artă marțială, acestea nu sunt în esență sporturi, însă spiritul de competiție prezent în unele dintre ele și pregătirea fizică pe care o presupun au dus la includerea unora (sau a formelor fizice de manifestare a lor) în această categorie.
În realitate, practicarea artelor marțiale înseamnă, în principal, dezvoltarea unei conștiințe superioare, în armonie cu mediul înconjurator, și autocontrol realizat prin exerciții fizice și mentale, cunoștințe extinse de medicină, filosofie orientală, tehnologia materialelor (pentru folosirea armelor), psihologie etc.
În funcție de: principiile strategice folosite, rolul acordat forței, vitezei și inițiativei, artele marțiale se împart în două mari ramuri (școli): stilul extern și stilul intern.
Nu se poate face trimitere la arte marțiale, în accepțiunea orientală, fără a ne referi la celebra lucrare chinezească a lui Sun Tzu - Arta Războiului.
La ora actuală, există în lume, sute de stiluri de arte marțiale, printre care se numără:
Baguazhang - stil intern chinezescBoxul (pugilismul) - este o artă marțială cunoscută ca "arta pumnului", fiind în același timp și disciplină sportivă de ring.
Karate-dō - japonez / okinawa-ian
Trântele - Substilul românesc de lupte libere
Vovinam Viet Vo Dao - vietnamez, de către unii considerată ca fiind cea mai importantă
Sportive, in functie de regulile competitiilor respective:
Piesa bucală trebuie să se așeze perfect pe un maxilar superior, fără ajutorul suplimentar al părții inferioare.
Dacă amprentele dinților rămân slabe pe piesa bucală, nu se ține bine pe maxilarul superior.
|
Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam.
Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți.
Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.
Creștinismul are originea în iudaism.
Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.
Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu.
Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Mașiah (arabă مَسيح Masīh).
Inițial, cuvântul "creștin" a fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.
Instituția specifică creștinismului este Biserica.
Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii (în plus, pentru catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.
Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli.
Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul.
Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani.
Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da.
Această religie și crezul ei sunt în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel.
Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.
În Imperiul roman al acelei vremi, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru.
Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus.
Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus.
În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54);
Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II.
Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor.
Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.
Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu - creator al universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.
În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină.
Credința creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi.
Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.
Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în ciuda formei schimbate.
Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:
Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.
Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei - „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf.
Lc 2,35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.
Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind, în același timp, Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând, în același timp, Dumnezeu adevărat.
La baza religiei creștine stă relația dintre natura lui Dumnezeu, păcatul și omul.
Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos.
Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei.
Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.
În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemați să participe direct la viața comunității.
Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită importanței textelor sacre și a referinței la aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții”) a fost făcută de reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.
Totuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care - în diferite feluri - își exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.
De-a lungul timpului, principalele divergențe s-au manifestat:
în legătură cu raporturile creștinismului cu puterea politică.
În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu:
interpretarea corectă a textelor revelate, a codificării normelor morale.
Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi, foarte curând, li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic, cât și cultural.
Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.
Specific creștinismului primar este, așadar, amploarea diversității de opinii și credințe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat, inițial, de caracterul oral al transmiterii mesajului lui Hristos și, mai târziu, de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele.
Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărți inspirate (apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii).
Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteranean, în secolul I e.c., creștinismul primar a avut, la început, o fizionomie predominant urbană, centrele mai importante erau:
Antiohia, Corint, Efes, Alexandria și Roma.
Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă, cât și în limba latină.
În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu, cât și în afara lui.
Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile (reprezentativă este, de exemplu, Acta martyrum Sicillitarum).
Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special a filozofilor, a înflorit apologetica - adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de exemplu, Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea ș.a.).În secolul al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt și alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos - (definită în Conciliul din Efes (431) și cel din Calcedon (451) - și au rămas legate de nestorianism sau de monofizism, dând naștere acelor comunități creștine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”:
Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, supraviețuind, însă, în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase.
Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană.
De aici efortul intens al Bisericii romane - care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă - pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.
În aceste împrejurări, creștinismul a căpătat, în regatele romano-barbare, o importanță politică crescândă, sprijininind constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și, deci, un nou pol al dezvoltării creștinismului.
Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spiritual-religioasă, dar și a tradiției culturale a Occidentului, deoarece au oferit structura economiei medievale, încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.
Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.
Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental (bizantin) și-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine.
Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât, mai ales, formule liturgice și criterii disciplinare interne.
O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din secolul al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginilor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin” (iconoclasmul), și, apoi, în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul Constantinopolului, Fotie (secolul al IX-lea).
Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și Bizanț.
Din acest moment, creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de exemplu, Biserica ortodoxă rusă, etc).
Cu toate acestea, în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (de exemplu, Bisericile Orientale și cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).
În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” , dar nu lipsite de importanță.
Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.
Rezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane (de exemplu, noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismatici și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (din secolul al XI-lea până în secolul al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum au fost, de exemplu, proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, Schisma Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.
Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în secolul al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (spre exemplu, Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (exemplu: Francisc de Paolo).
Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (exemple: formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic - cu controversatele sale interpretări asupra libertății omului în fața grației divine și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental - controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar - raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizatoric - cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.
Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat, în cele din urmă, cu mișcarea cunoscută, mai apoi, cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (decisiv - după părerea unor istorici) l-a avut în această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de Sfântul Ignațiu din Loyola, în 1534.
Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație otomană (1453), stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată, în 1589, la rang de Patriarhat, devenită prima aliată a Țarilor ruși.
A început, astfel, procesul de identificare națională între Biserică și stat și de reluare a cezaropapismului bizantin.
În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și, într-o oarecare măsură, erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea Moscovei ca fiind „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism.
Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creștinismului occidental s-au intersectat cu confruntările politico-militare între statele naționale și imperiu, dând astfel o conotație aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”.
Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).
După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creștinismului a fost tot mai puternic influențată de două elemente:
afirmarea, în secolul al XVIII-lea, a curentelor culturale, precum iluminismul, care tindea spre o reconsiderare critică a întregului fenomen religios creștin, independent de diferențele dintre confesiunile religioase.
a) Cât privește activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreștinarea Americii s-a înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”.
În pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America Centrală și Meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanți s-a răspândit protestantismul (creștinismul în forma lui reformată, preponderent în America de Nord).
Răspândirea creștinismului spre Asia (coroborată numai foarte târziu cu cuceriri teritoriale) s-a dovedit, dimpotrivă, foarte dificilă.
Continentul asiatic a rămas, în mod substanțial, impermeabil penetrării creștinismului.
b) Cât privește, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreștinare („secularizare”), care, mai întâi, a atins clasele culte, apoi, burghezia, nobilimea și, în sfârșit, clasele populare.
Căderea „vechiului regim” - chiar și numai pentru un moment și nu în toate statele - a pus capăt simbiozei dintre biserică și puterea politică, iar răspândirea culturii raționaliste și științifice a contribuit la prezentarea creștinismului ca fiind una dintre multiplele forme de a trăi și, totodată, una dintre concepțiile despre lume, alături de tradițiile culturale și religioase de pe celelalte continente.
Revoluția franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creștinism, mai ales pentru Biserica Catolică, căreia i-au fost închise seminariile și institutele de formare a preoților, conventurile și mănăstirile, i-au fost risipiți călugării și călugărițele (cei care au mai scăpat cu viață, deoarece mulți au fost ghilotinați), i-au fost confiscate proprietățile materiale, i-au fost retrase și negate privilegiile și, cel mai grav, ea a dus la „laicizarea” (descreștinarea) ideilor și moravurilor.
Pierderea puterii economice și, astfel, a influenței politice de către Biserica creștină a provocat drept contra-reacție o intensă mișcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine și institute religioase, active mai ales în câmp social (Sfântul Ioan Bosco, Sfântul Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika ș.a.), alături de acestea s-au înregistrat și o mare dezvoltare a unor noi forme de devoțiune religioasă (exemplu: Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).
În sânul protestantismului, în secolele XVII - XIX s-au înregistrat diverse mișcări de reînnoire sau de „trezire” creștinească.
Astfel, imediat după 1600, s-a afirmat baptismul (ramură radicală a reformei protestante, care a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credințe care trebuie să fie rod al alegerii personale, conștiente), apoi, în spațiul german, la sfârșitul secolului XVII, pietismul (creștinul ca „om nou” și creștinismul ca „viața cea nouă”) și metodismul - marea mișcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfințirii personale și a formării laicilor (mirenilor).
Alte denominații creștine, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creștinismul primar, insistând asupra importanței celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a „reîntoarcerii/revenirii” sale.
În alte formațiuni religioase, cum ar fi, de exemplu, cea a mormonilor (apărută în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creștine coexistă cu altele provenite (luate) din alte „revelații” decât cea biblică.
În fine, Martorii lui Iehova (apăruți în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot în Statele Unite ale Americii) manifestă puternice componente apocaliptice, insistă asupra întregului conținut al Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credință și consideră predicarea evangheliei esențială pentru fiecare creștin.
În sânul romano-catolicismului a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infailibilității papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.În timp ce pretutindeni în jur se înmulțesc semnalele de reînnoire („trezire creștinească”) spiritul reînnoirii începe să miște și confesiunile tradiționale: mișcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenția față de problemele sociale etc.
În secolul al XIX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte și cu nenumărate doctrine politice, precum liberalismul și socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens), însoțite în diferite forme de cultura pozitivismului, laicismului și chiar ateismului.
În această epocă, creștinismul s-a răspândit mult în țările extra-europene, mai ales în Africa și Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile și de condiționările de tip politic, atașate, în mare măsură, colonialismului statelor europene.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluției industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării și apariția societății de masă, precum și ale introducerii noilor tehnologii de comunicare socială și de informare.
Relațiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce mai delicate și mai dificile.
Dificil a fost (și mai este) și procesul de adaptare la democrațiile moderne.
Istoria creștinismului în secolul al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” și cu „laicizarea”, secularismul.
În Rusia, după Marea Revoluție din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănțuit o persecuție cruntă împotriva creștinismului (n-a fost scutită - ba, dimpotrivă - nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naționalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor și mănăstirilor.
Persecuția s-a atenuat numai pe perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, când Stalin - în numele efortului politic comun - a început o politică parțială de concesii („doi pași înainte, unul înapoi”).Consecințele celui de-al Doilea Război Mondial i-au determinat pe creștini să-și revadă anumite poziții, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de exemplu, a început să se vorbească - și azi este o secțiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creștină a regândit și revizuit discursul asupra vinovăției evreilor în procesul lui Iisus și încearcă să-și dea seama cât de mult a contat discursul/predica creștină despre responsabilitatea evreilor în suferințele lui Christos și antisemitism).
Atitudinea majorității creștinilor a fost șovăitoare și uneori ambiguă în ceea ce privește luarea de poziții și combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în fața persecuției și exterminării evreilor.
La inițiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creștini (preoți, episcopi, pastori) au fost și creștini care s-au implicat mai ales în asistența materială și spirituală a celor persecutați.
Mulți creștini au contribuit la însuflețirea Rezistenței în cele mai diferite forme, inclusiv aceea de supraviețuire în lagăre (Martorii lui Iehova - triunghiurile violete); semnificativă au fost, de exemplu: 1. experiența ecumenică forțată, ce-i drept, dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoți, pastori și călugări de toate națiile și confesiunile;
2. „Die Weisse Rose” - mișcarea de rezistență prin sabotarea mașinii de război naziste, rezistență făcută de chiar tineri nemți din Bavaria, și care au plătit cu viața lor curajul de a se opune regimului hitlerist.
Din anii ’70, creștinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă prezentul.
Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea și răspândirea sectelor de cele mai variate forme, bazate, uneori, chiar pe o reelaborare a elementelor creștine pe lângă și împreună cu cele din religiile orientale.
Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul religios, începând cu cel islamic, dar prezent și în creștinism (mai ales în cel protestant nord-american).
Toate aceste probleme cu care se confruntă creștinismul actual constituie teme ale dialogului ecumenic și inter-religios, ecumenismul în rândurile creștinilor devenind astăzi, într-o lume în care cea mai numeroasă biserică creștină (catolică) a cedat deja întâietatea în lume în ce privește numărul de credincioși Islamului, o urgentă necesitate.
Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanța pontificatului papei Ioan Paul al II-lea (al cărui rol în căderea și dizolvarea regimurilor comuniste trebuie să fie deplin clarificat și acceptat), cum nu se poate neglija și faptul că această prăbușire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activității sale.
La trecerea în cel de-al III-lea mileniu - în pofida problemelor enumerate - creștinismul continuă să exercite o puternică atracție asupra unei mari părți a omenirii, fapt evident din prezența pe glob a peste două miliarde de creștini.
Datorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înțelegem nivelul actual al relațiilor creștinismului cu alte religii.
Acestea variază de la regiune la regiune.
Partea următoare reflectă unele din aceste relații:
În istorie, relația dintre iudaism și creștinism a fost tensionată.
Totuși, după Holocaust, diverse discuții au ca scop reconcilierea creștino-iudaică și relațiile dintre cele două religii s-au îmbunătățit.
Iudaismul privește creștinismul ca fiind o eroare: originar, adică în iudaism, Mesia este un om, un rege evreu așteptat de către toți, care, deși va înfăptui multe lucruri greu de făcut de altcineva (reconstruirea Templului, aducerea păcii mondiale, o credință universală în dumnezeul evreilor, învierea morților), rămâne totuși o ființă umană și atât (vezi intrarea "jewish eschatology" de pe wikipedia engleză pentru mai multe detalii), care doar are concursul deplin al unicului creator care este Dumnezeu.
Musulmanii consideră că Biblia și Tora, cărțile sfinte ale Creștinismului și Iudaismului au fost interpretate greșit și distorsionate de către credincioșii respectivelor religii.
Bazați pe această credință, musulmanii văd în Coran corectarea greșelilor făcute de creștini.
De exemplu, musulmanii resping existența Trinității și a ideii că Iisus Hristos este Dumnezeu.
Între cele două religii au existat dese controverse și conflicte (Cruciadele fiind un exemplu), chiar dacă au existat și relații de înțelegere și pace.
Scrierile teologului Toma de Aquino citează și anumiți filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).
La data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o moschee, a declarat, în Moscheea Omeyazilor din Damasc, că ,,Este important ca musulmanii și creștinii să continue explorarea întrebărilor filozofice și teologice, pentru a putea obține o cunoaștere mai obiectivă și o cunoaștere inter-religioasă.
O mai bună cunoaștere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a prezenta religiile noastre, nu în opoziție, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în asociere, pentru binele umanității.’’
Filozofia, datorită caracterului ei rațional, nu putea decât să intre în conflict cu creștinismul, o religie în care adevărurile sunt revelate și impuse dogmatic.
Logica și rațiunea nu sunt, însă, nici păgâne, nici creștine.
În consecință, la un moment dat, o parte dintre creștini (anume creștinătatea occidentală) a redescoperit, prin contactul cu civilizația arabă, filozofia și rațiunea ,,păgână".
Europenii, practic, își găseau, astfel, rădăcinile culturale istorice, grecești și romane, cursul luat de evenimente din acest moment ducând la o scădere treptată a forței religiei, inițial, filozofia eliberându-se de sub tutela religiei, ulterior, apărând și știința (în sensul modern al termenului), fapt care, însă, nu a dus la dispariția conflictelor cu creștinismul.
Filosofia reproșează creștinismului și religiei, în general, lipsa gândirii critice și a libertății de gândire (dogmatismul), în timp ce știința, în afară de a fi discreditat istoric anumite afirmații ale creștinismului, are ca obiect de studiu, prin diversele sale discipline, chiar creștinismul și religia.
Analiza comparată a creștinismului nu-l face deloc mai adevărat față de oricare altă religie studiată.
Acest fapt nu a rămas fără consecințe, căci printre elitele intelectuale gradul de adeziune la dogmele creștine este cel mai scăzut.
Astfel, în iulie 1998, revista britanică Nature publica rezultatele unui sondaj despre credință la intelectuali.
Conform acestui sondaj numai 40% (25% credincioși și 15% agnostici) din membrii comunității științifice cred într-un dumnezeu personal (cum este acela al religiilor monoteiste precum creștinismul, islamul și iudaismul), în timp ce doar 7% dintre membrii elitei comunității științifice (cum sunt, de exemplu, membrii Academiei Naționale de Științe a S.U.A.) cred în existența aceluiași tip de dumnezeu.
Rezultatele sondajului demonstrau, practic, o inversiune a raportului credincioși-necredincioși față de populația generală, la care procentul de persoane care cred în existența unui dumnezeu personal se ridica la peste 70 de procente.
Rezultatele sondajului trebuie considerate în funcție de definițiile dogmatice ale credinței creștine și ale agnosticismului.
Sondajul, realizat pe tiparele introduse de James H.
Leuba în 1914, permite și evaluarea tendinței în timp a atitudinii religioase: în 1914 aproximativ 27 la sută dintre oamenii de știință declarau că cred în existența unui dumnezeu personal, în 1933 procentajul căzând la 15, pentru a cădea, în continuare, la 7 la sută (în 1998).
O verificare a rezultatelor privitoare la existența unui dumnezeu personal a fost realizată cu întrebarea referitoare la existența sufletului, constatându-se o corelație strânsă a răspunsurilor: în 1998, doar 7 procente dintre savanții de valoare credeau în imortalitatea sufletului.
Un fapt demn de menționat este că nu cu mult timp înaintea publicării studiului amintit, pe fondul disputei provocată de către fundamentaliștii creștini din S.U.A. pe tema predării teoriei evoluției, președintele forului academic suprem al țării, anume Bruce Alberts, a declarat public că mai mulți biologi care consideră justă teoria evoluției sunt foarte religioși.
Motivul ieșirii sale pe scena publică este evident: calmarea spiritelor.
Ori printre membrii N.A.S., biologii sunt acea secțiune academică cel mai puțin înclinată să creadă în existența lui Dumnezeu, scorul în ce-i privește fiind de aproximativ 5 procente.
Conform Enciclopediei Britannica, creștinismul, ca orice monoteism, a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de intoleranță atât de tipică acestei forme speciale de religie.
Autorul lucrărilor "Prețul monoteismului" și "Moise egipteanul", profesorul de egiptologie și teologie Jan Assmann subliniază și el natura intolerantă a monoteismelor; referindu-se la monoteismul exclusiv (precum creștinismul), el explică faptul că problema acestuia este intoleranța, intoleranță care pleacă de la natura distincției absolute între adevăr și fals, între cele două posibilități neexistând, în viziunea adepților monoteismului, grade intermediare.
Această caracteristică lipsea politeismului, religie, în mod natural, mai tolerantă și care nu punea accentul pe ideea de "falși zei" sau "false religii".
Mai târziu, când gândirea critică s-a impus în Vest, acest fapt a dus la apariția fenomenului numit religio duplex (religia dublă), care împarte populația unei națiuni de tradiție monoteistă (creștină) între religia populară, a omului de rând, pentru care adevărurile de credință sunt absolute, și religia elitelor, sau religia celor inițiați, care înțeleseseră caracterul relativ al adevărurilor de credință, dar care țineau la conceptul de Ființă superioară și morala asociată.
Când au aflat creștinii că se împart în catolici și ortodocși, 13 mai 2010, George Rădulescu, Historia.
Întrebări și răspunsuri despre credința catolică
Ieslea de la rădăcinile lumii, 23 decembrie 2006, România liberă.
|
Uniunea Europeană (UE) este o uniune politică și economică a 27 de state membre situate în principal în Europa.
Are o suprafață de 4.233.262 km2 și o populație estimată de aproximativ 447 milioane.
UE a dezvoltat o piață unică internă printr-un sistem standardizat de legi care se aplică în toate statele membre.
Politicile UE vizează asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor în cadrul pieței interne, adoptarea legislației în domeniul justiției și afacerilor interne și menținerea unor politici comune privind comerțul, agricultura pescuitul și dezvoltarea regională.
Pentru călătoriile în spațiul Schengen, controlul pașapoartelor a fost eliminat.
O uniune monetară a fost înființată în 1999, a intrat în vigoare în 2002 și este compusă din 19 state membre ale UE care utilizează moneda euro.
Cetățenia UE și cea europeană au fost înființate odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht în 1993.
Uniunea Europeană își are originea în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și în Comunitatea Economică Europeană (CEE), înființate în 1951 prin Tratatul de la Paris, respectiv în 1957 prin Tratatul de la Roma.
Membrii inițiali ai Comunității Europene au fost: Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Germania de Vest.
În anii următori Comunitatea s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în competența sa.
Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993.
Cea mai recentă modificare majoră a bazei constituționale a UE, Tratatul de la Lisabona, a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Regatul Unit a semnalat intenția de a părăsi Uniunea în urma unui referendum din iunie 2016.
Astfel, pe 31 ianuarie 2020 Regatul Unit a părăsit definitiv Uniunea Europeană.
Acoperind 7,3% din populația lumii UE a generat în 2017 un produs intern brut nominal (PIB) de 19.670 miliarde de dolari SUA, reprezentând aproximativ 24,6% din PIB nominal global și 16,5% măsurată în termeni de paritate a puterii de cumpărare.
În plus, toate cele 27 de țări ale UE au indicele dezvoltării umane foarte ridicat conform Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.
În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace.
Prin politica externă și de securitate comună, UE a dezvoltat un rol în relațiile externe și apărare.
Uniunea întreține misiuni diplomatice permanente în întreaga lume și este reprezentată în cadrul Națiunile Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G7 și G20.
Datorită influenței sale globale, Uniunea Europeană a fost descrisă ca o superputere emergentă.
După Al Doilea Război Mondial, integrarea europeană a fost văzută ca un antidot al naționalismului extremist care a devastat continentul.
Într-un discurs ținut la 19 septembrie 1946 la Universitatea din Zürich, Elveția, Winston Churchill a mers mai departe și a promovat apariția Statelor Unite ale Europei.
Congresul de la Haga din 1948 a reprezentat un moment esențial în istoria federală europeană, deoarece a dus la crearea Mișcării Europene și a Colegiului Europei, unde viitorii lideri ai Europei vor trăi și vor studia împreună.
De asemenea, a condus direct la înființarea Consiliului Europei în 1949, primul mare efort de a aduce împreună națiunile Europei, inițial zece dintre ele.
Consiliul s-a concentrat în primul rând pe valori - drepturile omului și democrația - mai degrabă decât pe probleme economice sau comerciale și a fost întotdeauna considerat un forum în care guvernele suverane ar putea alege să colaboreze fără autoritate supranațională.
Aceasta a generat mari speranțe de integrare europeană și au existat dezbateri aprinse în cei doi ani care au urmat în privința modului în care acest lucru ar putea fi atins.
Dar în 1952, dezamăgit de ceea ce au văzut ca lipsă de progres în cadrul Consiliului Europei, șase națiuni au decis să meargă mai departe și au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, care a fost declarată a fi "un prim pas către o Europă federală".
Oameni vizionari precum Alcide De Gasperi din Italia, Jean Monnet și Robert Schuman din Franța și Paul-Henri Spaak din Belgia au înțeles că oțelul și cărbunele erau cele două industrii esențiale pentru ducerea unui război și că prin legarea industriilor naționale, un viitor război între națiunile lor ar fi fost imposibil.
Acești bărbați și alții sunt oficial creditați ca părinți fondatori ai Uniunii Europene.
În anii '60, au început să apară tensiuni, Franța urmărind să limiteze puterea supranațională.
În 1965, s-a ajuns la un acord și la 1 iulie 1967 Tratatul de fuziune a creat un singur set de instituții pentru cele trei comunități, denumite colectiv Comunitățile Europene.
Jean Rey a prezidat prima comisie fuzionată (Comisia Rey).
În 1973, Comunitățile au fost extinse pentru a include Danemarca (inclusiv Groenlanda, care ulterior a părăsit Comunitățile în 1985, ca urmare a unui litigiu privind drepturile de pescuit), Irlanda și Regatul Unit.
Norvegia a negociat să se alăture în același timp, însă alegătorii norvegieni au respins aderarea prin referendum.
În 1979, au avut loc primele alegeri directe în Parlamentul European.
Grecia s-a alăturat în 1981, Portugalia și Spania au urmat în 1986.
În 1985, Acordul Schengen a pregătit calea pentru crearea frontierelor deschise fără controale de pașapoarte între majoritatea statelor membre și unele state ne-membre.
În 1986, steagul european a început să fie utilizat de CEE, și a fost semnat Actul Unic European.
În 1990, după căderea Blocului de Est, fosta Germanie de Est a devenit parte a Comunităților ca parte a unei Germanii reunite.
Încercările de a rezolva problemele și de a face o UE mai eficientă și mai coerentă au avut un succes limitat.
Uniunea Europeană a fost înființată în mod oficial când Tratatul de la Maastricht - al cărui principali arhitecți au fost Helmut Kohl și François Mitterrand - a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul a dat EEC denumirea de Comunitatea Europeană, chiar dacă a fost menționată ca atare înaintea tratatului.
Odată cu extinderea planificată pentru a include fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est, precum și Cipru și Malta, criteriile de la Copenhaga pentru aderarea la UE au fost convenite în iunie 1993.
Extinderea UE a introdus un nou nivel de complexitate și dezacorduri.
În 1995, Austria, Finlanda și Suedia au aderat la UE.
În 2007, România și Bulgaria au devenit membre ale UE.
În același an, Slovenia a adoptat moneda euro, urmată în 2008 de Cipru și Malta, de Slovacia în 2009, de Estonia în 2011, de Letonia în 2014 și de Lituania în 2015.
La 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care a reformat multe aspecte ale UE.
În special, a schimbat structura juridică a Uniunii Europene, reunind sistemul de trei piloni al UE într-o entitate juridică unică, prevăzută cu personalitate juridică, a creat un președinte permanent al Consiliului European, primul dintre ei fiind Herman Van Rompuy și a consolidat poziția Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru că "a contribuit la promovarea păcii și reconcilierii, a democrației și a drepturilor omului în Europa".
În 2013, Croația a devenit cel de-al 28-lea membru al UE.
De la începutul anilor 2010, coeziunea Uniunii Europene a fost testată de mai multe aspecte, inclusiv o criză a datoriilor în unele țări din zona euro, creșterea migrației din Orientul Mijlociu și retragerea Regatului Unit din UE.
Un referendum a avut loc în 2016 în Regatul Unit privind apartenența la Uniunea Europeană, 51,9% dintre participanți votând pentru părăsirea Uniunii.
La 29 martie 2017, Regatul Unit a notificat în mod oficial Consiliul European decizia sa de a părăsi UE inițiind procedura oficială de retragere, angajând Regatul Unit să părăsească UE la 29 martie 2019.
În urma votului negativ al Parlamentului britanic față de Acordul negociat între UE și guvernul condus de Theresa May, această dată a fost extinsă până la 31 octombrie 2019.
Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeana la 31 ianuarie 2020, ora 23:00 (CET).
La 1 ianuarie 2016, populația Uniunii Europene era de aproximativ 510,1 milioane de persoane (6,9% din populația lumii).
În 2015, în UE-28 s-au născut 5,1 milioane de copii, ceea ce corespunde unei rate de natalitate de 10 la 1000, o rată sub media mondială.
Pentru comparație, rata natalității în UE-28 a fost de 10,6 în anul 2000, de 12,8 în 1985 și de 16,3 în 1970.
Rata de creștere a populației a fost pozitivă la o valoare estimată de 0,23% în 2016.
Uniunea Europeană are 24 de limbi oficiale: bulgară, cehă, croată, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, maghiară, neerlandeză, italiană, irlandeză, letonă, lituaniană, malteză, poloneză, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză.
Documentele importante, precum legislația sau tratatele, sunt traduse în fiecare dintre cele 24 de limbi oficiale.
Parlamentul European asigură traducerea în toate limbile a documentelor în sesiunile plenare.
|
Supunerea Livoniei de către cavalerii gladiferi; episcopul de Riga intră în conflict cu gladiferii.
Sultanatul selgiucid de Rum ocupă Antalya de la venețieni și Alanya de la armeni.
Începe domnia lui Borilă pe tronul țaratului bulgaro-român de la sud de Dunăre.
|
Trentino-Tirolul de Sud (italiană: Trentino-Alto Adige, germană: Trentino-Südtirol) este una din cele 5 regiuni cu statut autonom din Italia.
Are capitala în orașul Trento.
Numele compus reflectă cele 2 provincii componente ale sale.
Regiunea este subdivizată în două provincii:
Regiunea se învecinează la nord și nord-est cu Austria, la nord-vest cu Elveția, la vest cu Lombardia și la sud și est cu Veneto.
Elementul definitoriu al peisajul este lanțul muntos al Alpilor, în special al munților Dolomiți.
Vârful cel mai înalt este Ortler cu o înălțime de 3.905 metri.
Cel mai important râu este Etsch (italiană Adige, de unde vine și denumirea italiană a Tirolului de Sud: Alto Adige = zona înaltă a lui Adige).
Situl oficial în germană și în italiană
|
Mănăstirea Hurezi sau Mănăstirea Horezu, cea mai de seamă ctitorie a domnului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sinteză a artei românești din acel timp, a fost construită între anii 1690 și 1693, biserica mare a așezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693.
Este declarată monument istoric și are .Însemnările marelui domnitor, aflate în biblioteca mănăstirii, arată că „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire“.
Interesul domnului Constantin Brâncoveanu pentru ridicarea acestui sfânt lăcaș este documentat și în crezul său, așa cum apare el pe pisania care se află deasupra ușii de intrare în biserica mare a mănăstirii:„Nu voi intra în sălașul case mele, nu voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iocob“.
Lucrările de construcție și decorare ale ansamblului au fost date spre supraveghere lui Pârvu Cantacuzino, vărul primar al domnitorului.
După moartea acestuia în anul 1691, este numit ispravnic Cernica Știrbei, fost mare armaș.
Mănăstirea, cel mai mare ansamblu monastic din România, este construită pe valea râului Romanii de Jos, în satul care la acea vreme se numea Hurezi (actual Romanii de Jos), nume care ulterior a fost luat de târgul de peste deal, actualul oraș Horezu, într-un colț pitoresc sub munții Căpățânii, unde singurătatea și liniștea este tulburată doar de strigătul huhurezilor, pasărea care a dat și denumirea locului.
La data întemeierii exista în vecinătatea Hurezilor un schit, al cărui ctitor rămâne necunoscut.
Satul se afla în domeniul Brâncovenilor încă înainte de urcarea pe tron a întemeitorului mănăstirii actuale.
Lăcașul este o remarcabilă realizare a artei brâncovenești, care se distinge prin originalitate, măiestria liniilor și culorilor.
Iată ce spunea despre execuția măiastră a pridvorului sfântului lăcaș marele istoric al neamului, Nicolae Iorga: „Frumos pridvor pe stâlpi lucrați cu o mare bogăție de podoabe...
cu un rând de stâlpi tot așa meșteșugiți sculptați...flori de piatră în jurul ușii celei mari și a tuturor ferestrelor“.În lucrarea sa „Bizanț după Bizanț“, Iorga caracteriza mănăstirea cu formele ei renascentiste drept „...continuatoare a civilizației romane, ai cărei moștenitori în Europa de Răsărit sunt românii“.
La 25 aprilie 1695 ilustrul ctitor al lăcașului înzestrează mănăstirea, așa cum reiese dintr-un hrisov, cu o serie de moșii din Vâlcea, Dolj, Mehedinți și Ilfov.
Întreg ansamblul se remarcă prin conceptul unitar.
El este structurat pe axa principală est-vest, pe care sunt aliniate gradat patru lăcașe de cult, construite în etape diferite și de ctitori diferiți.
Ansamblul monastic se compune din:
Biserica propriu-zisă a mănăstirii, ctitorită de marele domnitor și cărturar Constantin Brâncoveanu, aflată în centrul incintei cu hramul Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena.
Biserica bolniței, ctitorită de doamna Maria, soția domnitorului, la 1696.
Schitul Sfântului Ștefan, numit astfel după numele fiului cel mare al domnitorului, ctitorit de acesta la 1703.
Incinta principală, pe plan dreptunghiular, este flancată la nord de corpul etajat al chiliilor, cu fațada structurată în mod armonios de anfilada de arcade.
La sud se află reședința domnească, încununată de turnul clopotniță și având o impunătoare sală de sfat.
Pe latura de vest se află sala trapezei și, deasupra acesteia, paraclisul.
Mănăstirea Horezu a fost inclusă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Construită între 1690 și 1693 pe un plan trilobat, biserica Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena dezvoltă modelul Bisericii episcopale a Mănăstirii Curtea de Argeș în sensul unor forme mai elansate și prin adăugarea unui pridvor tipic stilului brâncovenesc, cu arcade susținute de zece coloane de piatră, împodobite cu ornamente tipice Renașterii târzii.
Fațadele sunt decorate cu panouri dreptunghiulare și firide ornamentale cu cercuri.
Ancadramentul ușii de intrare este din marmură sculptată, pisania conține stema Țării Românești și pe cea a familiei Cantacuzino.
Drept constructori ai edificiului sunt menționați Manea, „vătaf al zidarilor“, Istrate lemnarul și Vucașin Caragea pietrarul.
Biserica adăpostește un deosebit de valoros ansamblu de pictură murală, executat între anii 1692 și 1694 de meșterii greci Constantinos și Ioan, precum și de meșterii zugravi români Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim.
Pe lângă scenele religioase se află, în pronaos, o galerie de portrete ale Brâncovenilor, Basarabilor și ale Cantacuzinilor.
Ciclul începe cu portretul lui Datco din Brâncoveni, boier care a trăit la începutul secolului al XVI-lea, cu Basarab al III-lea cel Bătrân și postelnicul Constantin Cantacuzino, culminând cu tabloul votiv care-i reprezintă pe membrii contemporani ai familiei Brâncoveanu.
Catapeteasma monumentală, din lemn de tei sculptat și poleit, precum și candelele de argint sunt donate de Doamna Maria Brâncoveanu.
În posesia mănăstirii se află și alte valoroase obiecte de cult, în mare parte danii din timpul întemeierii bisericii: picturi, sculpturi în piatră și în lemn.
Primul stareț al mănăstirii, Ioan Arhimandritul, este înmormântat în biserica principală.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu ctitorise așezământul dorind să-și afle un loc de veci în incinta acestuia.
Conform acestei destinații biserica adăpostește și mormântul domnitorului, nefolosit deoarece Brâncoveanu a fost înmormântat la biserica Sfântul Gheorghe din București.
O ctitorie a Doamnei Maria din 1696, bolnița a fost finisată în 1699 și conține picturi ale meșterilor români Preda, Nicolae și Ianache.
Edificiul a fost construit în 1698 și pictat în 1700 de ierodiaconul Iosif și de Ion.
Dragostea de slovă românească a domnului erudit determină chemarea arhimandritului Ioan din Câmpulung, pentru a copia pe la 1700 cunoscuta carte populară „Varlaam și Ioasaf“.Tot acesta va mai scrie „Pomelnicul mănăstirii Hurezi“.
Pe la 1754 vine la Hurezi învățatul Rafail.
Acesta transcrie „Halima“ (1783) și ne lasă importante însemnări despre Viața lui Petru cel Mare și Istoria Rusiei.
Alt cărturar, Dionisie Eclesiarhul, scrie în 1788 „Întrebări și răspunsuri ale dumnelui Constantin Cantacuzino, fratele răposatului Șerban Voievod Cantacuzino“.
Dionisie este și cel care pune în circulație o ediție în trei volume a culegerii O mie și una de nopți.
Mulți alți cărturari au lăsat de asemenea posterității lucrări de importanță covârșitoare pentru cultura română.
|
Ziua internațională a alfabetizării; se marchează din anul 1966, la inițiativa Congresului mondial pentru lichidarea analfabetismului desfășurat la Teheran, în septembrie 1965.
La 19 decembrie 2001, Adunarea Generală a ONU a proclamat, prin Rezoluția 56/116, perioada 2003-2012 Deceniul ONU pentru alfabetizare: educație pentru toți.
|
Jocurile Olimpice de Iarnă au avut loc de două ori la Innsbruck, în 1964 și în 1976.
Orașul își datorează numele unui pod păzit de pe Inn: acesta a rezultat din combinarea cuvintelor "Inn" și "Brücke", adică „Podul Innului”.
Innsbruck este pomenit ca așezare comercială ridicată în apropiere de Mănăstirea Ordinului Premonstratens din Wilten (o veche așezare romană cu numele de Veldidena, devenită în prezent suburbie a orașului) în documente datând încă din secolul al XII-lea.
Prima atestare documentară datează de dinainte de anul 1187.
Innsbruck a devenit capitala provinciei Tirol în 1429.
Ulterior, tot în secolul al XV-lea, orașul devine un centru politic și cultural european, încât împăratul Maximilian I și-a mutat curtea la Innsbruck în 1490.
În timpul războaielor napoleoniene Tirolul a fost cedat Bavariei, care era aliata Franței.
Țăranul tirolez Andreas Hofer a condus armata Tirolului obținând victoria la Berg Isel împotriva Bavariei și aliatei sale, Franța, făcând din Innsbruck centrul său militar și administrativ.
Eroul Andreas Hofer a fost executat în Mantua, iar trupul său a fost adus la Innsbruck în 1823 și înmormântat în biserica franciscană.
Din 1943 până în aprilie 1945 orașul Innsbruck a fost bombardat de aviația anglo-americană, suferind mari pierderi.
Orașul este mărginit la nord cu lanțul nordic al munților Karwendel și la sud de zona prealpină a lanțului central al muntelui Patscherkofel din Alpii Tuxer.
La marginea de vest a orașului se află valea râului Inn care îl desparte de masivul Martinswand.
Diana Budisavljević (1891-1978), salvatoare de vieți omenești în timpul celui de-al doilea război mondial
|
Istoricul Victor Spinei a publicat o listă a numelor proprii de origine cumană sau pecenegă în care apare Bako.
Bako este un nume care se regăsește și în alte limbi turcice: pecenegă, maghiară, turcă etc.
Tazlău, Tarcău, Asău, Bârlad, Tecuci, Berheci, etc. sunt considerate denumiri de origine cumană.
Uz si Oituz sunt atribuite Uzilor, un alt popor migrator.
Marele istoric Nicolae Iorga este de părere că denumirea orașului Bacău este de origine maghiară (ca Adjudul și Sascutul).
Menționarea orașului pe un act oficial datează încă din 1399.
În arhivele Vaticanului, pe hărțile Evului Mediu precum și în alte documente latine, Bacăul apare sub numele de Bacovia, sau Ad Bacum.
Edwige Bestazzi - delegată a Institutului de Cultură Italiană, la începutul secolului XX - mărturisește că Bacăul era trecut pe o hartă pictată chiar în Palatul Primăriei Florența, sub numele de Bacovia.
Acest lucru nu este de mirare, având în vedere că la doar câțiva kilometri de Bacău, la Sărata, romanii extrăgeau sare, iar în alte localități din împrejurimi s-au descoperit vestigii daco-romane, sau chiar mai vechi, lucru ce atestă popularea acestei zone de mii de ani.
La Sulta (comuna Agăș) avem urmele vechilor aurării dacice (ref), iar teritoriul Bacăului cuprindea localități ca:
Letca și Leiteni, cuvinte derivate din latonă și letonă (ref), divinități din timpuri preistorice, sau Tamasidava, denumire scito-dacică.
Pe aceste meleaguri au fost întinse păduri în care trăiau turme de zimbri.
Muzeul „Moldova” din Bacău deține o importantă colecție de documente istorice și vechi manuscrise, precum și un cap de zimbru, un exemplar unic în felul său, găsit lângă Bacău, în satul Solonț.
Un Bâc exista în Basarabia, un altul în ținutul Vasluiului, iar un altul în ținutul Bîrladului.
Pe această temă se mai poate vedea și etimologia cuvântului Bâc în lucrările lui Gheorghe Ghibănescu, M. Costăchescu sau în documentele moldovenești publicate de Nicolae Iorga.
Municipiul Bacău, reședința județului cu același nume, se află în Nord-Estul țării, în partea central-vestică a Moldovei, la doar 9,6 Km în amonte de confluența Siret-Bistrița.
Geografic, se află la intersecția meridianului de 26° 55' longitudine estică cu paralela de 46° 35' latitudine nordică.
Din punct de vedere administrativ se învecinează cu localitatile Hemeiuș și Săucești în Nord, cu localitatea Letea Veche în est, la sud cu localitatile Luizi-Călugăra si Nicolae Balcescu iar in vest cu localitatile Măgura și Mărgineni.
Între aceste limite orașul ocupă o suprafață de 4186,23 ha.
Patru trepte de altitudine, între 150 m și 250 m marchează relieful Bacăului, el aflându-se în cea mai mare parte a localității, pe a doua terasă 160-165 m.
Se detașează terasa de luncă joasă, dar se înalță în șesul comun al Bistriței cu Siretul.
Albia majoră al Bistriței este predominată în raza așezării, prin depozitele de prundișuri, constituind un adevărat rezervor pentru acumularea apelor freatice.
Bacăul prezintă un avantaj și prin poziționarea sa în imediata apropiere cu linia de dislocație subcarpatică.
Bacăul se află pe terase plane sau ușor înclinate cu o expoziție estică și sud-estică, în talazuri stabilizate, având un drenaj bun și o pânză freatică bogată.
Luncile și terasele din apropiere sunt larg folosite pentru cultura de pomi fructiferi, viță de vie și cereale.
Dacă în trecut modelarea reliefului se făcea de către cataclisme, după anii 50, omul a fost cel care ridicând baraje și diguri, între anii 1958-1966, l-a influențat, acționând astfel și asupra climei.
Rețeaua hidrografică este reprezentată de cele două râuri, Siret și Bistrița, și de afluenții acestora: Bahna, Izvoarele, Cleja - pentru Siret, respectiv Trebeșul cu afluenții săi Bârnat și Negel - pentru Bistrița.
Datorită influenței antropice regimul hidrologic al celor două râuri a fost complet modificat, amenajările hidroenergetice contribuind la regularizarea scurgerii.
Pe Bistrița au fost create lacurile de acumulare Lilieci, Șerbănești cu rol complex: asigurarea energiei electrice, combaterea inundațiilor, alimentarea cu apă potabilă și industrială, practicarea sporturilor nautice.
Valea comună a celor două râuri are aspectul unui vast uluc depresionar cu orientare nord-sud, cu o deschidere laterală spre vest, spre valea Bistriței, și o îngustare spre sud, „poarta Siretului", suprapunându-se contactului dintre Colinele Tutovei și culmile subcarpatice Pietricica-Barboiu.
Toate lacurile de acumulare din Bacău sunt considerate arii naturale protejate avifaunistice si sunt in custodia Centrului Regional de Ecologie Bacău prin situl Natura 2000.
Climatul municipiului este unul temperat-continental accentuat, cu ierni reci, veri secetoase și călduroase, datorat acțiunii unui complex de factori naturali (circulația generală a atmosferei, radiația solară, relieful) și antropici, orașul însuși având un rol esențial în crearea propriei topoclime printr-o serie de factori care se manifestă constant (materialele de construcție, profilul accidentat, spațiile verzi), respectiv prin intermediul unor factori secundari (încălzirea artificială, poluarea atmosferei).
Acțiunea comună a acestora determină perturbări ale circuitului biogeochimic la nivelul sistemului, consecința directă fiind disconfortul urban.
Ceața e prezentă 82 de zile maxim și minim 29 de zile.
Covorul biogeografic a evoluat sub semnul impactului antropic.
Într-o zonă în care pădurile dețineau 70-80% din suprafață s-a ajuns ca în prezent coeficientul de împădurire să fie de 25,7%, formațiunile dominante fiind cele de stepă și luncile râurilor și pădurile de foioase din jurul orașului folosite în scop recreativ.
fauna de terase și versanți, alcătuită din specii de rozătoare mici, animale și păsări specifice pădurilor de foioase.
Fauna zonei periurbane prezintă o însemnată valoare cinegetică; unele animale sunt vânate pentru blană, altele, pentru carne.
Condițiile pedogenetice au dus la formarea unor soluri variate, în general brune și brune argiloiluviale, cu un conținut de humus de 1-5‰, ce asigură o fertilitate medie bună pentru terenurile agricole.
Între solurile intrazonale se remarcă cele hidromorfe, lăcoviștile și solurie aluviale în diferite stadii de evoluție.
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (81%), cu o minoritate de romano-catolici (8,68%).
Pentru 8,68% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Pe parcursul celor 6 secole de existență, Bacăul a cunoscut atât perioade de creștere demografică dar și de regres, consecință a condițiilor economice, socio-culturale și istorice care au caracterizat fiecare etapă a evoluției sale.
O importanță deosebită o are sfârșitul secolului XX-lea, care a adus noi orientări și tendințe demografice.
Conform datelor recensământului din 1930, municipiul Bacău număra în acel an 31.138 de locuitori.
Dintre aceștia 19.421 s-au declarat români, 9.424 evrei, 822 maghiari, 406 germani ș.a.
Din punct de vedere confesional, 19.091 s-au declarat ortodocși, 161 greco-catolici, 1.893 romano-catolici, 144 evanghelici-luterani, 9.593 mozaici ș.a.
Odinioară înfloritoare, comunitatea evreiască din oraș s-a stins în urma celui de-al doilea război mondial, din două motive: 1) persecuția, azi inadmisibilă și irațională, de sub regimul antonescian în anii războiului, când evreii erau scoși în afara societății și trimiși în fabricile morții naziste 2) instalarea regimului comunist după război, mai ales după ce evreii au început să fie epurați în mod tacit din funcțiile de conducere politică sau administrativă.
La recensământul din 18 martie 2002, Bacăul număra 175.500 de locuitori, structura etnică fiind evidențiată astfel: 173.041 români, 1.605 țigani, 191 maghiari, 118 evrei, 83 germani, 80 ceangăi, 53 italieni ș.a. Fiecare din celelalte etnii era compusă din mai puțin de 50 de persoane.
Distribuția populației stabile pe confesiuni religioase: 153.849 ortodocși, 19.094 romano-catolici, restul confesiunilor, inclusiv ateii, nedepășind fiecare 500 de adepți.
Zona a fost locuita din timpul paleoliticului superior (aproximativ 5.000 de ani în urmă).
În perimetrul Pieții Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu de formă trapezoidala.
Obiect folosit la vânătoare în împrejurimile care atunci erau acoperite de păduri.
O altă prezență umană în valea localității s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Mărgineni.
La opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei așezări din epoca mijlocie a bronzului - Cultura Monteoru.
Un strat gros de mâl a păstrat pentru eternitate dovada marilor cataclisme care au modificat relieful.
O alta așezare, de data aceasta, fiind identificată ca, aparținând epocii bronzului târziu - Cultura Noua a fost scoasa la lumina în perimetrul Precista (referința).
Mai multe fragmente de ceramică din secolul VI - V î.
Hr., atestă o așezare hallstattiană pe actuala stradă Bradului, care după cucerirea Daciei de către romani a rămas în afara granițelor Imperiului Roman, fiind locuită de Carpi.
Aceștia vor fi în legătura permanentă cu Imperiul Roman, fapt ilustrat de numeroase descoperiri arheologice constând în ceramică, monede și obiecte de podoabă.
O altă așezare din secolele IV-V d.Hr., compusă din șapte locuințe a fost cercetată în zona Curții Domnești.
Fiecare locuință are o încăpere cu pereți din bârne și un cuptor de ars ceramică.
S-a găsit ceramică lucrată cu roata, dar și cu mâna, precum și o fibulă de bronz.
Putem considera că aici era o comunitate sătească autohtonă continuatoare a comunității daco-romane.
Cercetările efectuate in zona Băncii Naționale au scos la suprafață o așezare din secolele V-VI d.Hr.
Peste ea s-a mai descoperit o alta din secolele VI-VII d.Hr., alcătuita din opt locuințe dispuse după un plan riguros, pe care arheologi le numesc cuib.
Inventarul lor cuprinde ceramică lucrată cu mâna, mai ales vase-borcan, la modă pe atunci.
După calculele arheologilor numărul băcăuanelor era de 100 de persoane.
Se ocupau cu agricultura, creșterea vitelor, meșteșugurile, cu pescuitul în multele ape din zonă, iar în pădure cu vânatul.
Faptul că pe mai multe vase se afla imprimat semnul crucii, duce la concluzia că era o comunitate creștină.
Era o localitate stabilă care avea legături cu lumea bizantină, numeroase monede ilustrând acest fapt.
La sfârșitul secolului al IX-lea, in regiunile de câmpie ale Moldovei de Sud, dar și în Muntenia și Transilvania, se așează un popor al cărui nume face istorie: pecenegii.
Vor sta neclintiți aproape două secole, apoi vor fi alungați peste Dunăre de un alt popor, cumanii.
Pentru cumani Bacăul (Bako este un nume peceneg dar și cuman) este locul ideal pentru creșterea cailor, lucru foarte necesar lor.
În 1223, la Kalka, vor fi risipiți in urma bătăliei cu tătarii și cei ce au scăpat cu viața, s-au retras în ținuturile dintre Nistru si Carpați.
In 1241, tătari pârjolesc și regiunea de la nord-est de Bacău.
Pe șoseaua națională Bacău-Bârlad, între satele Traian și Secuieni, jud.
Bacău, se bănuiește existența unui mormânt cuman (ref).
Cumanii mai importanți erau înhumați alături de câțiva oșteni apropiați (îngropați de vii sau după sinucidere) și alături de calul preferat.
Peste mormânt se ridicau movile mari de pământ.
Până cu puțin timp în urmă, prima atestare documentară cunoscută era de pe timpul lui Alexandru cel Bun, 6 octombrie 1408.
Cercetătorul Ștefan S. Gorovei, demonstrează că Bacăul are actul de naștere între anii 1391-1432 în timpul domniei lui Petru I Mușat.
În 1399 orașul este menționat în documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului.
La 15 aprilie 1400, aflăm ca în Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavalerii de Malta.
O scrisoare este trimisă in Civitas Bachovien de Papa Bonifaciu al II-lea.
În 1409 studia la Cracovia, studentul băcăuan Gregorias de Bachwya.
Ceva mai târziu, în 5 martie 1431, localitatea este numită civitas Bako.
La sfârșitul secolului al XIV-lea Bacăul era bine închegat ca așezare urbană, una dintre cele mai prospere din întreaga Moldovă, având atribuții militare și comerciale foarte importante.
Reședința Domnească din vremea lui Alexandru cel Bun corespunde perioadei în care acesta a avut-o de soție pe Margareta de Losoncz, fiica voievodului Ladislau de Losoncz.
Orașul Bacău a fost ocupat în noiembrie 1467 de oștile maghiare conduse de Matei Corvin, cu o lună înainte de Bătălia de la Baia.
Localitatea este cunoscută și datorită importanței sale în relațiile comerciale dintre Moldova, Transilvania și Țara Românească, fiind un punct de vamă.
În secolului al XV-lea în acest oraș s-a stabilit Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare, care a dat ordin pentru construirea Curții Domnești și Bisericii Precista, celebre monumente istorice.
În anul 1607 papa Paul al V-lea a înființat Episcopia de Bacău, ca episcopiei sufragană (subordonată) Arhiepiscopiei de Kalocsa.
Catedrala episcopală, dedicată Sfintei Maria, a suferit importante stricăciuni cu ocazia inundațiilor din anul 1676.
În locul vechii catedrale a fost construită în anul 1839 Biserica romano-catolică Sfântul Nicolae din Bacău.
Stema municipiului Bacău o are pe Maica Precista în partea inferioară, ocrotitoarea orașului, iar în partea superioară se găsesc cerbul și brazii, primele simboluri heraldice ale Bacăului.
În partea inferioară culoarea aleasă este roșul.
Culoarea roșie este specifică stemelor din Moldova iar albastrul, ce se regăsește în zona superioară, este culoarea imediat următoare ca semnificație conform codului culorilor și a normelor heraldice.
Cele două zone sunt despărțite de un brâu ce reprezintă vocația constructivă a orașului Bacău, aspirațiile sale către viitor.
Cele șapte turnuri din partea superioară simbolizează faptul că Bacăul este municipiul reședință de județ.
Județul Bacău este unul dintre centrele cele mai industrializate din Moldova, având două mari rafinarii de petrol situate lângă orașele Onești și Dărmănești.
După căderea comunismului, activitățile industriale principale cuprind: industria petrochimică, industria nutrițională, industria prelucrării lemnului și a hârtiei, industria textilă, industria chimică, industria mecanică, industria aeronautică.
Municipiul Bacău este punctul de intersecție între:
Bacăul este un important nod rutier.
Drumurile care trec prin municipiu sunt:
Bacăul este legat prin curse directe de:
Municipiul Bacău este administrat de un primar și un consiliu local compus din 23 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
Conform Eurostat, Bacăul are o zonă urbană lărgită (LUZ - concept european echivalent cu zona metropolitană) de 196.435 locuitori (2007).
Orașul se poate mândri cu o rețea de învățământ dezvoltată, care acopera intregul plan educațional, de la grădinițe, școli, licee cu o îndelungată tradiție, până la universități.
Biblioteca Județeană „Costache Sturdza” , înființată în anul 1893, vechiul său sediu fiind într-o clădire de patrimoniu din strada Ioniță Sandu Sturdza.
În vara anului 2005, biblioteca a fost transferată cu întregul fond de carte la parterul clădirii Muzeului de Științele Naturii „Ion Borcea”, din Parcul Cancicov.
Numele bibliotecii amintește de primarul Gheorghe Sturdza, fiul beizadelei Costache Sturdza și nepot al domnitorului Ioniță Sandu Sturdza care, prin intermediul societății "Cultura", a dăruit 948 de volume.
Acestea, alături de cele donate de alte persoane, au format un fond de carte inițial de aproape 2000 de volume.
Biblioteca, inaugurată în 27 iunie 1893, a funcționat la început în localul Primăriei, construit în 1850.Universitatea „Vasile Alecsandri” care se ocupă de cercetare științifică și transfer tehnologic.
Stațiunea de cercetare și dezvoltare pentru Legumicultură, înființată la 1 septembrie 1974, în contextul realizării programului de autoaprovizionare și de dezvoltare a unei legumiculturi moderne și eficiente în zona de est, unde tradițiile de producție și cercetare în cultura legumelor erau relativ reduse.
Universitatea „Vasile Alecsandri”, prima din oraș, înființată în anul 1961, care astăzi are ca obiectiv învățământul didactic și cercetarea științifică.
Orașul oferă un mare număr de catedrale și biserici, cea mai importantă fiind Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, cea mai mare clădire de acest gen în România, și a patra din Europa.
De asemenea, în Bacău există Biserica și ruinele Curții Domnești unde a locuit Alexandru-Vodă, fiul și co-regentul lui Ștefan cel Mare.
Biserica „Precista", a fost sfințită la 1 ianuarie 1491, arhitectura fiind tipică pentru seria ctitoriilor domnești din acel veac.
Biserica a fost renovată de către Vasile Lupu în 1641, fiind apoi închinată ctitoriei sale, Sfinții Trei Ierarhi, de la Iași.
În afara clădirilor de cult creștin, și comunitatea evraică este prezentă cu o sinagogă.
Construită în anul 1880, clădirea cunoscută sub numele de Templul Cerealierilor, face parte din patrimoniul regional și este singura sinagogă care a mai ramas din cele 24 care au existat la începutul secolului trecut în Bacău.
În Bacău se mai pot găsi și următoarele biserici:
Teatrul Municipal Bacovia (având ca secție pentru copii și tineret Teatrul de Animație), înființat în august 1948.
Teatrul de vară Radu Beligan, construit în anii '60, lângă actualul Parc Cancicov, se înfățișa sub forma unui amfiteatru descoperit.
În primăvara anului 2008 au fost demarate lucrările de reconstrucție a teatrului, realizându-se astfel o clădire unicat în România, cu arce de lemn lungi de 50 de metri ce definesc o structură moderna de peste 2200 metri pătrați.
Teatrul din Clopotniță, "un altfel de teatru".Casa de Cultură „Vasile Alecsandri” și piațeta sa cu arteziene ce țâșnesc direct din asfalt.
Ateneul „Mihail Jora”, ridicat la insistențele dirijorului băcăuan de talie internațională, Ovidiu Bălan, care a fost și director 42 de ani.
Parcul dendrologic Hemeiuș, situat la nord de Bacău are o suprafață de 47,5 ha.
Aici cresc peste 500 specii de plante lemnoase, dintre care 370 exotice.
Insula de agrement este o insulă artificială, creată în mijlocul unui lac format de râul Bistrița, amenajată pentru agrement, cu locuri de plajă și pentru practicarea sporturilor în aer liber.
Se pot face plimbări cu barca în jurul insulei.
Filarmonica Mihail Jora înființată la 16 octombrie 1956, a realizat un continuu crescendo, grație activității muzicale desfășurate sub îndrumarea dirijorilor Eugen Pricope, Igor Ciornei, Ovidiu Balan și calității profesionale a membrilor orchestrei.
Deșteptarea este un cotidian de informații generale și secțiune extinsă de anunțuri de mică publicitate ce apare de luni până sâmbătă în tot județul, succesorul biroului local „Steagul Roșu”.
Înainte! - ediție de Bacău - ziar fondat în anul 1944.
Se organizează în fiecare an în jurul lunii octombrie.
Organizat la începutul lunii iunie, Festivalul Arlekin este gândit pentru cei mai mici.
Se deschide anual cu o paradă a școlilor și a liceelor băcăuane.
Pentru ocazie este amplasată o scenă pe care evoluează elevi, artiști, trupe, ansambluri diverse etc.
Este cel mai important eveniment local de recunoaștere și stimulare a responsabilității sociale care a devenit o tradiție în comunitatea de afaceri.
În același timp, Gala Premiilor Comunității reprezintă cea mai importantă acțiune de strângere de fonduri pentru susținerea programelor sociale, medicale și educaționale.
Sportul în orașul Bacău are o mare tradiție.
Fotbalul este raprezentat de Fotbal Club Municipal Bacău, nascută în 1950, este una dintre cele mai vechi echipe din România, și prima care a reușit să ajungă în sferturile de finală ale unei competiții europene.
Echipa SC Bacău, echipă fondată în 2006 sub numele de Mesagerul Bacău, în iulie 2010 schimbându-și numele în cel actual.
În sezonul 2012/2013 echipa va juca în Liga a III-a.
Foarte urmărită este echipa de handbal masculin Știința Municipal Bacău, echipă fondată în 1962 și care în sezonul 2011/2012 s-a clasat pe locul 2 în Liga Națională.
Echipa feminină de volei Știința Bacău este o multiplă campioană națională a României, câștigând campionatul în sezoanele 1997-1998,2004-2005,2012-2013 și 2013-2014.
De asemenea, de nenumărate ori a reușit să termine în poziția de vicecampioană.
Astfel, echipa este una din cele mai titrate din țară.
|
Ca urmare a realizării lacului de acumulare Porțile de Fier I, vechea vatră a orașului a fost inundată în 1970, iar populația a fost strămutată pe un nou amplasament, incluzând terasele Dunării și ale Cernei și versantul de sud al Munților Almăjului, unde s-a construit un oraș complet nou (1966-1971), care a înglobat și satele Jupalnic, Tufari și Coramnic.
Istoria Orșovei este foarte veche.
Romanii au construit aici castrul Dierna, așadar prima atestarea documentară a localității datează din perioada romană, secolul II e.n. După Evul Mediu timpuriu, localitatea reapare menționată în documente în secolul al XIV-lea, fiind vorba despre o cetate de piatră.
Mai târziu, localitatea a devenit un avanpost al austriecilor pe Dunăre, făcând parte din regiunea Banatului.
În 1910, este deschis șantierul naval.
După Unirea Banatului cu România, este declarată oraș (la 1923).
Dezvoltarea economică a Orșovei în perioada interbelică s-a desfășurat în jurul cărbunelui extras de la Mehadia și utilizat în rafinăria construită în port.
La reforma administrativ-teritorială din 1968, orașul și zona împrejmuitoare este trecută în administrarea județului Mehedinți.
A făcut parte din provincia romană Dacia.
În arealul localității au fost descoperite urmele castrului roman Dierna, care a fost ridicat la rang de municipiu în anul 193.
Subiect de dispută între principele muntean Litovoi și Regatul Ungariei, localitatea rămâne o vreme în posesia domnitorilor munteni, trecând însă o dată cu numirea lui Iancu de Hunedoara, ca ban al Severinului, în posesie maghiară.
În anul 1524 cetatea Orșova (inclusiv localitatea) a fost cucerită de turci și stăpânită de aceștia până în anul 1688.
Din anul 1664 Orșova a devenit centru administrativ al unui sangeac.
În anul 1688 localitatea a fost cucerită de austrieci iar în 1768 a devenit sediul unui garnizoane de graniță austriece, atacată și distrusă în 1819 de Tudor Vladimirescu în urma unui incident de graniță româno-austriac.
În anul 1916 așezarea a fost ocupată pentru scurt timp (august-septembrie) de armata română, respinsă și înfrântă în contraofensiva condusă de generalul Erich von Falkenhayn.
În anul 1923 Orșova a fost declarată oraș.
Cu ocazia reformei administrative din anul 1968 a fost trecută în componența județului Mehedinți.
Epipaleolitic (10.000 - 8.000 î.C. ) primele unelte agricole din zonă și primele manifestări de artă ale omului.
Sec.
I î.C. - este posibilă existența unei cetăți dacice în zonă.
Sfârșitul sec. III - sec. IV - Este construit castrul roman târziu.
Tot în această perioadă sunt atestați primii creștini în localitate.
Actualul oraș nu se află pe vatra orașului vechi, deoarece acesta a fost mutat mai sus față de nivelul Dunării, în prima parte a anilor '70, odată cu umplerea lacului de acumulare format de barajul de la
|
Căderea Plevnei în 1877 după patru luni de asediu din partea trupelor rusești și românești i-a determinat pe turci să ceară un armistițiu.
La recensământul din 2011, populația orașului Pleven era de locuitori.
Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (%) erau bulgari, cu o minoritate de turci (%).
Pentru % din locuitori nu este cunoscută apartenența etnică.
De asemenea în Plevna trăiește o comunitate de români.
Plevna este localizată într-o regiune agricolă în inima câmpiei Dunării, înconjurată de dealuri calcaroase.
Poziția centrală a orașului în nordul Bulgariei definește importanța sa ca un mare centru administrativ, economic, politic, cultural și de transport.
Plevna este la distanță de de capitala Bulgariei, Sofia, de Litoralul bulgăresc și la sud de Dunăre.
Climatul Plevnei este temperat-continental.
Iernile sunt reci, cu multă zăpadă, temperaturile de obicei scad sub . Primăverile sunt călduroase cu temperaturi ce ajung la . Veriile sunt foarte calde, iar temperaturile pot depăși . Temperatura medie anuală este de aproximativ
Cele mai vechi urme de așezări umane din zonă datează din Mileniul al V-lea î.
Hr, în Neolitic.
Numeroase descoperiri arheologice, printre care și comoara Nikolaevo găsită în Bulgaria, sunt dovezi ale culturii bogate a tracilor, care au locuit în zonă de mii de ani.
La începutul noii ere, regiunea a devenit parte a provincii romane Moesia, și o fortificație numită Storgozia a apărut aproape de Plevna de astăzi, pe drumul de la Oescus (azi Ghighen) la Philippopolis (azi Plovdiv).
Ulterior a evoluat într-o cetate . Unul dintre cele mai apreciate monumente arheologice din Bulgaria din această perioadă este bazilica timpurie creștină din secolul al IV-lea descoperită în apropierea orașului modern.
În perioada Evul Mediu, Plevna a fost o cetate bine dezvoltată a primului și Al Doilea Imperiu Bulgar.
Când slavii au populat zona, ei au dat așezării numele său conemporan, Plevna, fiind menționată pentru prima dată într-o cartă de către regele Ungariei, Ștefan al V-lea în 1270, în legătură cu o campanie militară în țările bulgare.
În timpul dominației otomane, Plevna, a fost cunoscută ca Plevne în limba turcă, și-a păstrat aspectul și cultura bulgară.
Multe biserici, școli și poduri au fost construite în timpul redeșteptării naționale a bulgarilor.
În 1825, a fost deschisă prima școală seculară din oraș, urmată de prima școală de fete din Bulgaria în 1840, precum și prima școală de băieți un an mai târziu.
Plevna a fost locul unde eroul național bulgar Vasil Levski a înființat în 1869 primul comitet revoluționar, parte a rețelei sale revoluționare naționale.
Orașul a fost o scena de luptă majoră în timpul războiului ruso-turc din 1877-187 pe care țarul Alexandru al II-lea al Rusiei a avut-o pentru eliberarea Bulgariei.
Armata comună rusă și română a plătit scump pentru victorie, dar a deschis drumul spre înfrângerea Imperiului otoman în acest război, restabilirea Bulgariei ca stat și independența României față de Imperiul Otoman.
Costul rușilor și al românilor a fost de 5 luni și 38000 de victime pentru a lua orașul după patru atacuri, ceea ce a fost una dintre bătăliile decisive ale războiului.
Asediul este amintit ca o victorie punct de reper în Războiul de Independență al României, la 28 noiembrie 1877 Plevna a capitulat, iar Osman Pașa a predat orașul, garnizoana și sabia, colonelului român Mihail Cerchez .
Până astăzi, Pleven și-a păstrat patrimoniul cultural și istoric.
Sunt deosebit de interesante Muzeul Regional de Istorie, Panorama din Plevna, care prezintă bătăliile de cinci luni în timpul Războiului de Eliberare (1877 - 1878) și multe altele.
Grădina orașului are numeroase monumente și fântâni.
În Plevna există următoarele atracții turistice din sutele de obiective turistice naționale ale Uniunii turistice bulgare.
Războiul ruso-turc (1877-1878) conectează aproape toate reperele istorice din oraș.
Aproape 200 de monumente care amintesc de luptele care au avut loc în aceste locuri.
În centrul orașului, în Piața Văzrajdane, există un mausoleu-mormânt al soldaților ruși și români uciși în timpul războiului.
Un alt punct de reper este Panorama "Epopeea Plevnei - 1877", situată pe vârful unui deal.
A fost creată în cinstea celei de-a 100-a aniversări a asediului de la Pleven, similară cu panorama Borodin de la Moscova.
În apropiere se află reduta pe care generalul Mihail Skobelev a atacat-o de trei ori.
În cinstea sa, parcul din jurul Panoramei se numește "Skobelev".
În plus față de monumentele războiului ruso-turc, bazele fortăreței romane Storgozia se află pe teritoriul parcului Kailăka.
A fost construită în antichitatea târzie - secolele IV-VI, pe o suprafață de 31 de decare.
Conservate și restaurate sunt: sistemul de fortificație, o bazilică creștină timpurie.
Bazilica, având dimensiuni între între 45 și 22 m, are trei nave, trilobice, cu o colonadă pe partea sudică.
Plevna este renumită pentru Parcul Kailăka, construit în partea de nord a cheilor pitorești ale râului Tucienița, și include vechiul sit arheologic Storgozia.
Parcul Skobelev este situat pe câmpul de luptă, unde detașamentul generalului rus Mihail Skobelev se lupta pentru capturarea orașului Plevna.
De atunci, zona a fost numită "Valea morții".În parc se află Panorama "Epopeea Plevnei - 1877".Există, de asemenea: osuarul, casa-muzeu "Stoian și Vladimir Zaimovi", tunuri autentice, zeci de movile și monumente frățești.
|
Celje (în maghiară Cille, în latină Celeia) este al treilea oraș ca mărime din Slovenia, cu o populație de 37.490 de locuitori (2012).
Persoane notabile, rezidenți și / sau născuți în Celje:
Anna de Celje (1381-1416), a doua soție a lui Vladislav al II-lea, rege al Poloniei și mare duce al Lituaniei
Andrej Inkre (1943-2015), critic, eseist, teatrolog și dramaturg
Alma Karlin (1889-1950), călătoare, autor, poet și colecționară
Elza Premšak (1914-1947), muncitor, victimă a regimului comunist
|
Deși nu a fost martor al bătăliei, Manet a vizitat Cherbourg la o lună după aceea și a pictat o acuarelă despre Kearsarge, acum expusă la Dijon.
Pictura în ulei s-a bazat probabil pe această acuarelă.
|
Renumitul regizor și producător de film Cecil B. DeMille, (1881-1959) a preluat rolul de prezentator pe 1 iunie 1936, continuând să desfășoare această activitate până pe 22 ianuarie 1945.
Primul episod prezentat de DeMille a fost dramatizarea radiofonică The Legionnaire and the Lady, cu Marlene Dietrich și Clark Gable în rolurile principale.
În mai multe rânduri, atunci când era plecat din oraș, el a fost înlocuit temporar de diverse celebrități, printre care Leslie Howard și Edward Arnold.
Lux Radio Theatre s-a străduit să aducă un număr cât mai mare de vedete de teatru și film în prima etapă a producției, plătindu-le de obicei 5.000 $.
În 1936, când sponsorul producător Lever Brothers (care producea marca de săpun și detergent Lux) a mutat spectacolul de la New York la Hollywood, au început să fie realizate mai degrabă adaptări de filme decât de piese de teatru.
Prima adaptare radiofonică a unui film în serialul Lux a fost The Legionnaire and the Lady, cu Marlene Dietrich și Clark Gable, inspirat de filmul Morocco.
Aceasta a fost urmată de adaptarea filmului Thin Man, cu interpreții principali din film: Myrna Loy și William Powell.
Lux Radio Theatre a angajat mai mulți prezentatori în anul următor, alegându-l în cele din urmă pe William Keighley ca prezentator permanent, post pe care l-a deținut de la sfârșitul anului 1945 până înn 1952.
După aceea, producătorul-regizor Irving Cummings a prezentat programul până când s-a încheiat, în 1955.
Pentru difuzarea sa la U.S. Armed Forces Radio Service (unde a fost reintitulat Hollywood Radio Theater), programul a fost prezentat de Don Wilson la începutul anilor 1950.
|
Pan Wołodyjowski (în ) este un roman istoric epic din 1888 al scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz.
Este al treilea volum al Trilogiei istorice din care mai fac parte romanele Prin foc și sabie și Potopul.
Protagonistul romanului este Michał Wołodyjowski.
Cărți după care s-au făcut filme
|
În sensul său actual, materia se referă la realitatea constitutivă a lumii fizice - cea a corpurilor.
Ea este opusă în acest sens noțiunilor de „formă” sau de „spirit” care desemnează caracteristici nemateriale ale lumii.
Fizica este știința care studiază proprietățile materiei.
Cuvântul „materie” este derivat din cuvântul latin māteria, care înseamnă „lemn” cu sensul de „material”.
Pentru filosofii Antichității grecești și latine și apoi pentru filosofii scolastici ai Evului Mediu, materia este un substrat informal care constituie în lucruri ceea ce este capabil să primească o formă.
Descartes îl identifica cu „spațiul”, în timp ce Locke îl definea drept „impenetrabilitate”.
La filozofii presocratici, arkhe (ἀρχή) este primul principiu al lumii.
Thales din Milet a afirmat că acest prim principiu este apa.
Ipoteza sa se sprijină pe observarea umidității peste tot în lume și coincide cu concepția sa a unui pământ care plutește pe apă.
Teoria lui Thales a fost respinsă de elevul și succesorul său, Anaximandru.
Acesta a constatat că apa nu poate fi arkhè, pentru că nu poate da naștere opusului său, focul.
Anaximandru a susținut că, din același motiv, nici unul dintre elementele de bază (pământ, foc, aer, apă) nu poate fi arkhe și a propus o teorie proprie cu privire la apeiron, o substanță nedeterminată din care se nasc toate lucrurile și în care apoi se transformă toate.
Apeironul reprezintă, în opinia lui, materia primă a tuturor lucrurilor, care stă la baza diferențierii lor.
Anaximene, discipolul lui Anaximandru, a avansat o altă teorie.
El a revenit la teoria celor patru elemente, dar a postulat că arkhè există mai degrabă în aer decât în apă.
Anaximene a sugerat că totul este alcătuit din aer în diferite grade de rarefiere și condensare („subțiere” sau „îngroșare”).
Rarefiat, aerul devine foc, în timp ce condensat, devine mai întâi vânt, apoi nori, apă, pământ și, în sfârșit, piatră.
Pitagora din Samos, matematician, mistic și om de știință, a afirmat că numerele reprezintă esența lucrurilor, iar universul este un sistem ordonat și armonios de numere și raporturi numerice.
El pare să fi influenția teoria formelor a lui Platon.
Heraclit a susținut la rândul său că totul este într-un flux, adică în mișcare.
Un astfel de sistem este incompatibil cu materia înțeleasă ca substanță care rezidă în lucruri.
Leucip a afirmat că există particule indivizibile, atomi, care stau la baza existenței materiei.
Potrivit lui Empedocle, există patru elemente din care derivă toate lucrurile.
Alți filozofi adaugă un al cincilea element, eterul, din care provin cerurile.
Potrivit lui Platon, Socrate a acceptat (sau cel puțin nu a respins) teoria celor cinci elemente, așa cum o arată dialogul Timaios care identifică cele cinci elemente cu „corpurile lui Platon”.
Pământul este asociat cu cubul, aerul cu octaedrul, apa cu icosaedrul, focul cu tetraedrul și cerul cu dodecaedrul.
Platon a reluat ideea materiei prime.
Materia este substanța lumii așa cum a existat înainte sau independent de orice determinare formală.
Ea desemnează, prin urmare, o astfel de materie capabilă să primească o formă.
Platon a descris această receptivitate pură a materiei drept indeterminare și pasivitate.
Aristotel a respins teoria atomică și a dezvoltat forma ideală a lui Socrate într-o teorie care-și propunea să explice existența materiei prin compoziția și forma ei.
El a considerat materia ca o posibilitate pasivă care poate fi dobândi printr-un principiu activ o formă, care să îi ofere o existență reală.
Teoria materiei și a formei a devenit cunoscută sub numele de hilomorfism.
Ideile lui Aristotel au avut un impact redus asupra lumii antice.
Apariția stoicismului a determinat aprofundarea și clarificarea ideilor anterioare.
Concepția stoică a „categoriilor” este o încercare de a explica existența lucrurilor fără a face referire la nimic intangibil.
Plotin a reînviat ideile lui Platon.
Concepția sa neoplatonică asupra materiei este că materia este o emanație degradată a ființei.
În contextul filosofic actual, termenul „materie” este încă utilizat pentru a distinge aspectele materiale ale universului de cele ale spiritului.
Avântul înregistrat de chimia și fizica modernă marchează o revenire la teoriile atomiste ale lui Leucip.
Cu toate acestea, fizica cuantică și teoria relativității restrânse fac ca înțelegerea omenească asupra materiei să fie mai complexă datorită identificării materiei și energiei cu particulele elementare și cu undele lor.
|
Robert Catesby () a fost liderul unui grup de catolici englezi care au pus la cale complotul eșuat al prafului de pușcă din 1605.
Născut în Warwickshire, Catesby a fost educat la Oxford.
Familia sa erau importanți catolici proeminenți și, probabil pentru a evita depunerea , a părăsit colegiul înainte de a-și lua diploma.
S-a căsătorit cu o în 1593 și a avut doi copii, dintre care unul a supraviețuit nașterii și a fost botezat într-o biserică protestantă.
În 1601 a luat parte la dar a fost capturat și amendat, după care și-a vândut moșia de la .
Protestantul Iacob I, devenit regele Angliei în 1603, era decât sperau adepții săi.
Prin urmare, Catesby a pus la cale să-l omoare aruncând în aer Camera Lorzilor cu praf de pușcă în timpul , ca preludiu al unei revolte populare în timpul căreia un monarh catolic să fie restabilit pe tronul englez.
La 1604 a început să recruteze alți catolici pentru cauza sa, între care , , și Guy Fawkes.
Descris ulterior ca un om carismatic și influent, în lunile următoare a ajutat la atragerea a alți opt conspiratori în complot, a cărui intrare în acțiune era planificată pentru . O scrisoare trimisă anonim către William Parker, al 4-lea baron Monteagle, a alertat autoritățile, iar în ajunul exploziei plănuite, în timpul unei percheziții a Parlamentului, Fawkes a fost găsit păzind butoaiele de praf de pușcă.
Vestea arestării sale i-a determinat pe ceilalți complotiști să fugă din Londra, avertizându-l pe Catesby în drumul lor.
Cu grupul de adepți mult diminuat, Catesby s-a cantonat în Casa Holbeche din Staffordshire, împotriva unei companii de 200 de oameni înarmați.
El a fost împușcat și mai târziu găsit mort, ținând în mână o imagine cu Fecioara Maria.
Ca avertisment pentru alții, trupul său a fost exhumat și ulterior decapitat, iar capul său a fost expus în apropierea clădirii Parlamentului.
Pagini cu legături spre conținut disponibil doar pe bază de abonament
|
M.2 (M point two) este o specificație pentru conectarea cardurilor interne de extensie SSD.
M.2 a fost conceput ca un succesor al interfeței mSATA și introdus pentru prima dată de către Intel în 2012, sub denumirea NGFF (Next Generation Form Factor).
Cu dimensiuni mai mici și mai flexibile combinate cu funcții avansate, modulele M.2 ies în evidență datorită designului compact în special în dispozitive mobile, cum ar fi laptop, notebook, ultrabook, tablete dar și într-un desktop PC.
Interfața M.2 este mai flexibilă, deoarece poate transmite semnalele SATA prin intermediul interfeței M.2, dar, de asemenea, USB și PCIe.
Prin această funcție extinsă sunt posibile aplicații Wi-Fi, Bluetooth, GPS sau carduri NFC.
Noua generație de laptop-uri poate să găzduiască până la 4 sloturi M.2. (un card Wi-Fi, un card GPS și 2 SSD).
Unitățile M.2 pot fi conectate direct la conectorul corespunzător de pe placa de bază, fie instalate într-un slot PCI Express printr-un adaptor.
Un modul de memorie în format M.2 a fost produs de Intel cu noua tehnologie 3D XPoint sub nume de marcă Optane cu capacități de 16 GB și 32 GB.
Definește lățimea și lungimea în milimetri a modulului M.2.
De exemplu, M.2-2260 înseamnă că modulul are o lățime de 22 mm și o lungime de 60 mm.
Cele mai lungi module au o lungime de 110 milimetri.
În prezent, cele mai comune SSD M.2 au o lățime de 22 mm și o lungime de 42,60 sau 80 mm.
Specificația factorului de formă M.2 a fost definită de consorțiul PCI-SIG.
Sunt 3 tipuri de conectori care depind de numărul de pini (Keys) folosiți în prezent și fiecare deține o literă pentru identificare.
Forma conectorilor M.2 diferă în funcție de interfața portului M.2. Conform aplicațiilor posibile, modulul M.2 are caneluri la anumite puncte ale benzii conectoare și reprezintă tipul conectorului.
Cele mai utilizate tipuri de conectori M.2 sunt B, M și B + M.
Conectorul de tip B: are canelura în partea dreaptă a cardului (partea stângă a controlerului gazdă), cu șase pini în dreapta decalajului.
Această configurație acceptă conexiuni PCIe x2 de 10Gbit/s.
Conectorul de tip B + M: folosește ambele tipuri de mai sus, cu cinci pini pe partea stângă a cardului și șase pe dreapta.
Cardurile B + M' maximizează performanțele pe ambele sloturi
Intel a dezvoltat un nou standard de formă pentru SSD-uri
|
Mușchiul depresor al sprâncenei (latină: musculus depressor supercilii) este un mușchi facial situat în regiunea ochilor.
Natura acestui mușchi este disputată, mulți anatomiști considerându-l mai degrabă parte a mușchiului orbicular al ochiului, decât un mușchi separat.
Acesta se află anterior de mușchiul corugator al sprâncenei și își are inserția de origine pe procesul frontal al maxilei.
După origine, mușchiul se îndreaptă spre glabelă.
Fibrele sale sunt orientate mai vertical decât cele ale corugatorului.
Fibrele musculare se inseră în derm în apropierea sprâncenei mediale.
La unii indivizi, mușchiul are două capete, în timp ce la alții doar unul.
Când se contractă, coboară porțiunea medială a sprâncenei și ajută corugatorul.
Mușchiul depresor al sprâncenei este inervat de ramura temporală a nervului facial.
Vascularizația este dată, în principal, de ramuri ale arterei faciale.
|
Filmările au început în 1968 și a avut premiera în 1969.
În film, un personaj folosește un dispozitiv care a fost asemănat cu un selfie stick, cu câteva decenii înainte de invenția sa.
Acțiunea are loc în anul 1999.
Omenirea este îngrijorată de situația teribilă care a apărut pe Pământ la sfârșitul secolului.
Femeile încep să aibă bărbi și nu pot avea copii, iar la bărbați cresc sânii.
Totul din cauza deșeurilor nucleare ale unui nou tip de armă, a cărei idee a fost găsită în lucrările marelui fizician Albert Einstein.
ONU convoacă o conferință de oameni de știință care să rezolve problema.
Pentru a ieși din această situație, oamenii de știință propun să construiască o mașină a timpului și să meargă cu ea în 1911 pentru a-l ucide pe Einstein chiar înainte de a începe lucru la teoriile sale.
|
Lindhardt og Ringhof este una dintre cele mai mari edituri din Danemarca, împreună cu companiile subsidiare asociate (Carlsen, Alinea, Akademisk Forlag, Alfabeta forlag și SAGA).
Editura are aproximativ 180 de angajați și publică aproximativ 600 de cărți pe an.
În 1979 a introdus conceptul de „Oferta lunii la librărie”, care urmărea să realizeze o combinație între conceptul de carte ieftină și ideea de club de carte.
Editura a fost achiziționată în 1990 de Bonniers Bøger A/S, care a vândut în 2007 toate activitățile sale editoriale către Aschehoug, divizia daneză a corporației media internaționale Egmontforlaget.
Noua editură a primit numele Lindhardt og Ringhof.
Funcția de director a fost preluată în 2011 de Lars Boesgaard, care fusese anterior director al companiei Gyldendal.
Lindhardt og Ringhof publică, de asemenea, cărți audio sub marca Audioteket, precum și cărți electronice daneze și străine.
|
Svobodní (Liberi), până în 2019 cunoscut sub numele de Partidul Cetățenilor Liberi (Strana svobodných občanů), este un partid politic clasic liberal și de dreapta-libertarian, Eurosceptic în Republica Cehă fondată în 2009 de Petr Mach, un economist și profesor de macroeconomie.
Înainte de a-și asuma poziția de europarlamentar, Mach a predat economia la VŠFS și VŠEM (două colegii private de afaceri din Praga).
Partidul este condus de Libor Vondráček.
Câțiva consilieri județeni au participat cu succes la votul partidului de la alegerile locale din 2010, deoarece treizeci și opt de consilieri au deținut funcții, în principal în orașe și orașe mici.
Partidul a câștigat candidații la alegerile locale din 2014, crescând numărul de consilieri.
Există consilieri aleși în districtele orașelor (Praga 3, Praga 18 și Brno-Slatina) și orașele (Chrudim, Hodonín și Kutná Hora).
Partidul poate fi descris ca libertarian, care se opune implicării prea ridicate a guvernului în economie și în viețile personale și a centralizării puterilor politice.
Susținătorii pieței private de multe ori aderă la Școala Austriacă de economie.
Ei au ca scop scăderea taxelor, restricționarea redistribuirea averilor de către stat pe cât de mult posibil și introduc un amendament constituțional care să interzică un deficit bugetar.
Partidul consideră că redimensionarea guvernului ar lăsa mai puține oportunități corupției, o problemă considerabilă în politica cehă.
Calitatea de membru a partidului este constituită în principal din minarchiști, anarho-capitaliști, libertarianii de dreapta și libertarienii conservatori.
Există două categorii de membri, și anume membri cu drepturi depline și susținători înregistrați.
Deși ambii pot vota și pot contesta alegerile primare, numai membrii pot alege conducerea partidului.
Conducerea Republicii alese (Republikove predsednictvo) este formată dintr-un președinte și patru vicepreședinți.
Ei au o responsabilitate comună pentru partid și cu ajutorul consiliului fac declarații și direcționează afacerile sale politice.
După fiecare alegere a Camerei Deputaților (camera inferioară a parlamentului ceh), noua conducere a partidului este aleasă.
Consiliile regionale (Krajske predsednictvo), care corespund celor 14 districte ale Cehiei, aprobă noi membri și alocă fonduri pentru campaniile locale.
Consiliul Republicii (Republikovy vybor), format din 28 de membri aleși, conducerea Republicii și șefii Consiliului regional, iau decizii administrative.
Culoarea principală a partidului, , simbolizează libertatea.
Potrivit lui Petr Mach, „libertatea este un mod de viață”.
Culoarea sa secundară, violet mangan (RGB 108,36,123), este împărtășit cu partidul înfrățit Liberalistene din Norvegia și Partidul Independenței Regatului Unit (principalul său aliat european).
Berbecul simbolizează poziția defensivă încăpățânată a partidului față de toate încercările de a suprima libertatea.
Partidul, sceptic cu privire la Uniunea Europeană, nu vede o modalitate de a reforma ceea ce consideră drept un colos birocratic.
Cu toate acestea, nu subliniază naționalismul și nu se opune Uniunii Europene din acest motiv.
|
Kabir Bedi a fost unul dintre cei trei copii născuți într-o familie de indieni sikhi care s-a dedicat luptei pentru eliberarea Indiei de sub stăpânirea colonială britanică.
Tatăl său, Baba Pyare Lal Singh Bedi, un sikh din Punjab, a fost scriitor și filozof.
Mama sa, Freda Bedi, a fost o englezoaică născută în orașul Derby (Anglia), care a devenit celebră ca prima femeie occidentală care a intrat într-un ordin monahal al budismului tibetan.
Kabir Bedi a învățat la Colegiul Sherwood din Nainital (Uttarakhand) și a absolvit Colegiul Sf. Ștefan din Delhi.
Bedi s-a căsătorit de patru ori și a avut trei copii: Pooja, Siddharth (decedat) și Adam.
A fost căsătorit cu Protima Bedi, o dansatoare de dansuri Odissi.
Fiica lor, Pooja Bedi, este o jurnalistă care scrie în ziare și reviste și o fostă actriță.
Fiul lor, Siddharth, a urmat studii la Universitatea Carnegie Mellon și a fost diagnosticat cu schizofrenie, ceea ce l-a făcut să se sinucidă în 1997, la vârsta de 26 de ani.
În perioada în care căsătoria sa cu Protima a început să se destrame, el a avut o relație sentimentală cu actrița și fotomodelul Parveen Babi, fără a se căsători cu ea.
Ulterior el s-a căsătorit cu creatoarea de modă britanică Susan Humphreys.
Fiul lor, Adam Bedi, este un fotomodel internațional, care și-a făcut debutul în cinematografia indiană cu thrillerul Hello? Kaun Hai!.
Această căsătorie s-a încheiat printr-un divorț.
La începutul anilor 1990 Kabir Bedi s-a căsătorit cu prezentatoarea de radio și televiziune Nikki Bedi.
Ei nu au avut copii și au divorțat în 2005.
După aceea, Bedi a avut o relație cu Parveen Dusanj, de origine britanică, cu care s-a căsătorit cu o zi înainte de a împlini vârsta de 70 de ani.
Kabir Bedi și-a început cariera în teatrul indian și apoi a devenit actor în filmele de la Bollywood.
Bedi este unul dintre primii actori internaționali din India care a debutat în filmele indiene, a jucat în filmele de la Hollywood și a devenit o vedetă în Europa.
Ca actor de teatru, Kabir l-a interpretat pe personajul titular al piesei Othello a lui Shakespeare, pe un rege istoric indian în Tughlaq și pe un alcoolic autodistructiv în The Vultures.
A jucat la Londra în The Far Pavilions, adaptarea muzicală a romanului lui M.M. Kaye, la Teatrul Shaftesbury.
În 2011 Kabir Bedi l-a interpretat pe împăratul Shah Jahan în Taj, o piesă scrisă de John Murrell, un dramaturg canadian, pentru Festivalul Luminato din Toronto.
În 2013 această piesă a fost repusă în scenă și a fost reprezentată timp de opt săptămâni în mai multe orașe din Canada.
A devenit cunoscut în Europa pentru interpretarea rolului principal din serialul Sandokan - Tigrul Malaeziei, saga unui pirat romantic din Asia de Sud-Est în perioada colonială britanică; serialul de televiziune italo-germano-francez a înregistrat recorduri de audiență în toată Europa.
Kabir Bedi a jucat recent în serialul italian de televiziune Un Medico in Famiglia de la RAI TV.
Timp de peste un an, Kabir Bedi a jucat în filmul Dragoste și putere, al doilea cel mai vizionat serial de televiziune din lume, cu peste un miliard de telespectatori din 149 de țări.
El a avut propria sa emisiune pe teme cinematografice la televiziunea indiană, Director's Cut, un serial special în 13 părți în care sunt intervievați principalii regizori ai Indiei.
A realizat apoi în 2013 emisiunile de televiziune premiate Guns and Glory: The Indian Soldier și Vandemataram pentru posturile de știri din India - Headlines Today & Aaj Tak.
În serialul biblic de televiziune indian Bib Ki Kahaniya Bedi l-a interpretat atât pe tânărul, cât și pe vârstnicul Avraam.
În 2007 a apărut în „Chat”, o emisiune radio difuzată de RAI Radio2, în rolul Sandokan.
În 2012 a realizat o serie de ediții ale emisiunii radiofonice de la Radio One intitulate „Femei de aur” și „Bărbați de oțel” în onoarea industriașilor celebri din India.
În 2017 a produs serialul radiofonic „Ten On Ten”, care a celebrat cele mai cunoscute zece inovații tehnologice din India.
De asemenea, a realizat spectacolul radiofonic de sfârșit de an, „Best of 2017”.
Kabir Bedi scrie regulat articole pe teme politice și sociale în mai multe publicații indiene, inclusiv Times of India și Tehelka.
De asemenea, apare adesea dezbătând astfel de subiecte la televiziunea națională indiană.
În februarie 2017 Bedi a fost anunțat drept noul „ambasador” al organizației internaționale pentru prevenirea și tratarea orbirii Sightsavers, afirmând la numirea sa: „Astăzi există o conștientizare imensă a necesității de îngrijire a sănătății vederii în India, iar Sightsavers și-a croit calea către oamenii de pe tot teritoriul țării cu realizările ei în domeniul îngrijirii ochilor”.
A câștigat numeroase premii pentru actorie în Europa și India.
|
Biserica de lemn din Pipirig, județul Neamț, a fost construită pe locul unui vechi paraclis ce aparținea de Mănăstirea Neamțului, în anul 1807.
Hramul bisericii este Sfântul Nicolae.
A avut parte de mai multe modificări, ultimele având loc în anii 1925 și 1990.
Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: .
Biserica de lemn Sf. Nicolae din Pipirig, inițial cu formă de navă, a suferit modificări ce s-au răsfrânt și asupra planimetriei.
Astfel, actualul pronaos și pridvorul bisericii sunt adăugate ulterior.
În 1936 biserica este tencuită.
Asupra altarului și a naosului se află trei turnuri, orientate liniar, de la răsărit la apus.
Se remarcă turnul mijlociu, mai mare decât primul și al treilea, turnuri care sunt aproape identice.
Acoperișul pridvorul, secționat în partea mediană de un brâu vertical de lemn, este decorat cu un mic turnuleț din lemn.
Biserica a fost nepictată până în anul 1990 când, odată cu obținerea avizelor favorabile de la Comisia Monumentelor Istorice, s-a realizat și acest lucru.
|
Relațiile româno-bulgare sunt relațiile externe dintre Bulgaria și România.
Bulgaria are o ambasadă în București.
România are o ambasadă în Sofia și trei consulate onorifice în Burgas, Silistra și Vidin.
Există între 8.000 și 30.000 de bulgari care locuiesc în România și cca. 11.000 de români care locuiesc în Bulgaria.
Ambele țări sunt membre cu drepturi depline ale NATO și ale Uniunii Europene.
Ele au 608 km de frontiere comună, cea mai mare parte de-a lungul Dunării.
Relațiile diplomatice dintre România și Bulgaria au fost stabilite în 1879, la nivel de Birou al reprezentantului diplomatic.
Ulterior, reprezentarea diplomatică bilaterală a fost ridicată la nivel de consulate, consulate generale, legații, iar după 1944, de ambasade.
În urma Războiului de Independență al României, Bulgaria a devenit autonomă, de facto independentă.
La Congresul de la Berlin, Rusia a oferit României o parte a sudului Dobrogei, ca o compensație pentru anexarea sudului Basarabiei, dar România a refuzat, iar acel teritoriu a fost încorporat în Bulgaria.
Voi ați permis neastâmpăratului Botev să ne trimită „Cuvântul refugiatului bulgar” și apoi să editeze „Znamea”, organe de publicitate care, dacă ar fi apărut acum în Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma trădătorilor patriei noastre mult încercate.
Amantul vostru a hrănit pe apostolii libertății bulgare, pe luptătorii uriași ai independenței noastre…
Salutare dar pământului sfânt al României, fie binecuvântat!
România a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noștri.(...)”
Aromânii au fost victime unor discriminări ale statului bulgar, probabil uneori ajungând chiar și la ucidere în masă.
În 1900, unul dintre conducătorii mișcării naționale aromânești a fost asasinat la București de către un comitagiu bulgar, iar un conflict militar între cele două state era pe punctul de a avea loc.
Al Doilea Război Balcanic a fost stârnit când Bulgaria, nemulțumită de granițele hotărâte în urma Primului Război, a atacat Serbia și Grecia.
România a atacat Bulgaria, comandamentul român având ordinul de a ocupa Cadrilaterul și de a înainte spre Sofia pentru a sfârși războiul.
După sfârșitul războiului, Bulgaria a cedat Cadrilaterul către România.
Pe decursul perioadei interbelice, au existat mișcări secesioniste care atacau românii coloniști din Dobrogea de Sud, precum și jandarmeria.
Românii și-au întors privirea înspre Basarabia și Bucovina de Nord, care au fost cedate Uniunii Sovietice mai înainte și au intrat în război de partea Germaniei Naziste, precum și a Bulgariei.
Acest lucru a durat până la Lovitura de Stat de pe 23 august.
În urma războiului, ambele state au fost în sfera de influență a Uniunii Sovietice și membre ale Pactului de la Varșovia.
În perioada comunistă, nu au existat conflicte mari între cele două țări, neînțelegerile fiind legate de nesupunerea României față de Moscova, opusă politicienilor bulgari, care chiar au cerut să devină republică a Uniunii Sovietice.
În prezent, relațiile dintre cele două țări se desfășoară în baza „Tratatului de prietenie, colaborare și bună vecinătate” semnat la Sofia, pe 27 februarie 1992.
În anul 2004 s-au aniversat 125 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice între România și Bulgaria, România fiind recunoscută ca subiect de drept internațional și ca stat, în urma Tratatului de la Berlin din 1878 (vezi și Războiul de Independență al României).
La data de 30.11.2006, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu R.
Bulgară a fost de 1261,6 milioane dolari SUA ( +23,0 % față de aceeași perioadă a anului 2005), din care exportul a fost de 825,8 milioane dolari SUA (+ 25,5 %), importul de 435,8 milioane dolari SUA (+ 18,7.%), iar soldul de + 390,0 milioane dolari SUA.
La 30.11.2006, ponderea Bulgariei în comerțul exterior al României a fost de 1,6 %, din care ponderea exportului 2,8% (locul 7), iar cea a importului 0,9% (locul 25).
În România sunt înregistrate un număr de 608 societăți mixte româno-bulgare, cu un capital total investit de 11.2 mil.
USD, cu o pondere de 0,07%, Bulgaria ocupând locul 42 în rândul investitorilor străini prezenți în țară.
Investițiile române în Bulgaria se ridică la circa 10 mil.
USD SUA, prin 36 de societăți mixte și reprezentanțe românești, din care 9 cu capital românesc 100%.
Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea în lupta împotriva crimei organizate, traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, terorismului și a altor fapte penale grave (Sofia, 9 iulie 2002).
Conform unui studiu realizat în 2014, Bulgaria și Ungaria sunt destinațiile preferate ale românilor pentru cumpărături în străinătate, cei mai mulți dintre ei alegând să treacă granița pentru a achziționa alimente și băuturi.
Scurt istoric al relațiilor diplomatice bilaterale
Legea nr.74 din 17 iulie 1992 pentru ratificarea Tratatului de prietenie, colaborare și bună vecinătate dintre România și Republica Bulgaria
|
Béla Gy. Szabó, maestru emerit al artei, este unul dintre cei mai însemnați reprezentanți ai artei grafice contemporane din România.
Cunoscutul grafician, care aparține grupului artiștilor plastici clujeni, are merite deosebite în înnoirea modalităților xilogravurii, precum și în domeniul desenului și picturii.
Gy. Szabó Béla s-a născut la 26 august 1905 la Alba Iulia într-o familie de lucrători feroviari.
A urmat studii liceale în orașul natal, unde profesorul de desen Jenő Reithofer l-a inițiat și încurajat în practicarea desenului și picturii.
Între anii 1923 și 1927 obține diploma de inginer mecanic la Politehnica din Budapesta, dar încă din această perioadă se simte puternic atras de lumea artei.
În 1931-1933 este angajat la o întreprindere clujeană care fabrica motoare electrice, dar în curând este șomer, ca urmare a crizei economice.
Începând din acest moment, își asigură existența exclusiv din activitatea artistică.
La prima sa expoziție, deschisă în iarna 1932-33, debutează în public cu desene în cărbune și cu pasteluri.
În continuare xilogravura devine preocuparea sa constantă.
Editează primul album de acest gen în 1935 sub titlul “Liber miserorum”, unde prezintă lumea oamenilor săraci și contradicțiile sociale observate în mediul său de viață.
În perioada 1936-1939 studiază la Academia de Belle Arte din Budapesta, secția grafică, avându-l profesor pe renumitul grafician maghiar Varga Nándor Lajos.
Între timp face călătorii de studiu în Italia, Grecia, Bulgaria și pe coasta dalmatică.
Impresiile culese cu această ocazie se reflectă în următorul volum de xilogravuri, “Liber vagabundi”.
În anii celui de-al doilea război mondial, Gy. Szabó Béla realizează o serie de xilogravuri, pasteluri și desene în diferite localități din Transilvania și din pusta maghiară, precum și la București.
După 1944 își reunește ultimele lucrări într-un volum intitulat “25 de xilogravuri”.
Activitatea sa artistică își primește deplina recunoaștere și apreciere în anii noștri.
Începând din 1952 primește numeroase distincții și onoruri menite a răsplăti activitatea sa artistică bogată.
Participă în repetate rânduri la Bienala de la Veneția și !a numeroase expoziții interne și internaționale.
În anii 1956 și 1957 călătorește în China, culegându-și impresiile într-un nou volum, “Schițe de călătorie din China”.
Organizează mai multe expoziții personale în străinătate, la Liege, Anvers, Bruxelles, Riga, Leningrad, Moscova, Viena, Budapesta și Ciudad de Mexico, unde lucrările sale de grafică sunt unanim recunoscute, îndeosebi ilustrațiile la Dante.
Tot în sfera preocupărilor sale intră și genurile grafică de carte și ex-libris.
Activitatea artistului emerit Gy. Szabó Béla cuprinde peste 1.200 de xilogravuri, peste 1.000 de pasteluri și nenumărate desene executate în cărbune, creion și tuș, precum și picturi în ulei.
Colecții mai însemnate din lucrările sale se găsesc la muzeele din București și Cluj, iar în străinătate în Austria, Ungaria, Belgia, U.R.S.S. și Mexic.
Repertoriul graficii românești din secolul al 20-lea litera (B), 1998 București
|
A absolvit cursurile IATC în 1966, activitatea sa teatrală desfășurându-se la Teatrul Bulandra.
Debutul în film este în Cartierul veseliei de Manole Marcus (1964), dar consacrarea o cunoaște în prima peliculă semnată de Lucian Pintilie, Duminică la ora 6 (1965), unde interpretează rolul unui adolescent ilegalist.
Urmează în film mai multe roluri de tineri nonconformiști (devine „durul-vulnerabil al cinematografiei anilor '60”, conform lui Tudor Caranfil în „Dicționar de filme românești”, ed. Litera, 2002), care îi aduc o mare popularitate.
Plecat din țară prin 1979, se stabilește în Statele Unite ale Americii, unde practică inițial meseria de șofer de taxi.
A mai încercat în această perioadă să păstreze legătura cu lumea teatrului și a filmului, însă nu a mai primit decât roluri de figurație.
Revine sporadic în țară după 1990, iar din 2005 se implică într-un proiect comun al canalului TV ARTE și (temporar) TVR1, de instruire a tinerilor creatori de documentare în cadrul unui Atelier de vară (Aristoteles workshop) ajuns la a treia ediție în 2008.
|
Yalu (în , în ) este un râu cu lungimea de 813 km, aflat la granița dintre China și Coreea de Nord.
Izvorăște de la o altitudine de 2.500 m, lângă muntele Paektusan (2.744 m) din masivul Changbai.
De la izvor curge între orașele Dandong (China) și Sinŭiju (Coreea de Nord) și se varsă în Marea Galbenă.
Pe parcurs primește apele afluenților mai importanți Changjin-gang, Hŏch'ŏn-gang și Tongro-Gang.
În Sup'ung-Rodongjagu (水豊勞動者區), pe cursul râului Yalu, în amonte de Sinŭiju, se află lacul de acumulare Supung.
Zidul barajului atinge 160 m în înălțime și are o lungime de peste 850 m, hidrocentrala producând curent pentru ambele țări vecine.
Cursul inferior al râului Yalu este navigabil.
Prin prisma poziției strategice a regiunii de pe cursul râului Yalu, aici au avut loc mai multe bătălii din cadrul războaielor dintre Japonia și China (1894-1895) și dintre Rusia și Japonia (1904-1905).
Singurul pod care n-a fost distrus în războiul coreean leagă azi orașele Sinŭiju și Dandong, el fiind denumit „Podul Prieteniei”.
|
Stay Together este cel de-al cincilea single al trupei Suede, lansat pe 14 februarie 1994.
A atins locul 3 în topul britanic (o performanță pe care formația avea să o mai realizeze doar cu single-ul „Trash”), și asta în ciuda faptului că Brett Anderson consideră single-ul drept cele mai prost pe care l-a lansat trupa în toată cariera, renegând și videoclipul pe motiv că ar fi prea plin de simbolistică fără conținut.
Brett a declarat referitor la melodie: „Nu cred că toată agitația din jurul piesei 'Stay Together' a fost justificată, cred că a fost doar o exagerare...
Cred că a fost un pic bombastic.
Și nu mi se pare că versurile ar fi chiar așa de grozave.
Sunt satisfăcătoare și-atât.
Cred că B-side-urile sunt mult mai bune”.
B-side-urile au fost incluse pe compilația lansată în anul 1997, Sci-Fi Lullabies.
Cu toate acestea, cântecul este considerat drept unul dintre cele mai bune cântece ale formației: pe site-ul Rate Your Music Best, la secțiunea single-urilor lansate în anul 1994, el s-a menținut în top 5, iar în ianuarie 2009 a urcat pe locul întâi.
Mai mult, cântecul este privit și drept unul din cele mai bune cântece ale decadei, după cum se poate observa pe același site, la secțiunea celor mai bune single-uri din anii '90.„Stay Together” nu a fost inclus pe albumul Dog Man Star, și este ultimul single pe care trupa l-a lansat alături de chitaristul Bernard Butler.
Conform unei note din jurnalul lui Simon Gilbert, Butler a obiectat în privința versurilor piesei „Stay Together”, găsind că au o tentă pedofilă, și a criticat și versurile piesei „The Living Dead”, spunând „Am compus piesa asta atât de frumoasă și e un cântec mizerabil despre drogați.”
La acea perioadă, Butler se distanțase deja de colegii de trupă, ca urmare a morții tatălui său, preferând să călătorească în turneu ori de unul singur, ori în autobuzul formației The Cranberries.
Videoclipul pentru piesa „Stay Together” a fost filmat la studiourile Riverside din Londra și prezintă mai multe imagini: formația interpretând cântecul, clădiri înalte de pe care oamenii se pregătesc să se arunce, mâini ridicate în aer, proiecții pe un perete de care stau sprijiniți membrii formației, solistul Brett Anderson cu o bandă adezivă pe gură, chitaristul Bernard Butler cântând cu capul în jos etc.
|
The Wild Ones este cel de-al șaptelea single al trupei Suede, lansat pe 14 noiembrie 1994, și cel de-al doilea single de pe cel de-al doilea album, Dog Man Star.
Ca și single-ul anterior, „We Are the Pigs”, „The Wild Ones” s-a clasat pe 18 în Marea Britanie.
Este unul dintre puținele cântece Suede pe care Brett Anderson le interpretează mereu în timpul concertelor sale, fiind unul dintre preferatele lui, împreună cu „Saturday Night” și cu B-side-urile „He's Dead” și „My Dark Star”.
Videoclipul este regizat de către Howard Greenhalgh, și debutează cu imaginea solistului Brett Anderson plimbându-se pe o stradă înconjurată de câmp.
Imaginea aceasta predomină de-a lungul clipului, fiind intercalată cu cadre în care personajele stau încremenite în diverse posturi.
Prima este o imagine cu Anderson și o fată (care o reprezintă pe iubita lui), bătându-se cu perne.
A doua e cu o sufragerie în care se află fata și membrii trupei: fata ține un radio în mână, Richard Oakes și Mat Osman stau la televizor cu mâinile în aer, într-o explozie întreruptă de bucurie, Simon Gilbert aruncă în aer niște cărți de joc).
Anderson apare de două ori în cadru, întâi pe canapea, nemișcat, și pe jos, acolo unde cântă.
Următoarea imagine este cu Anderson și cu fata în baie, cu baloane de săpun plutind prin aer.
Și în acest cadru Anderson apare de două ori.
Este arătat și un picnic în grădină (Oakes și Osman joacă fotbal, Gilbert este la masă, turnându-și o băutură în pahar).
În anumite momente, Brett trece în drumul său solitar pe câmpie pe lângă colegii lui, pe lângă fată, și chiar pe lângă el însuși.
La sfârșit, este arătat îmbrățișându-se cu fata.
De altfel, singurele personaje care se mișcă pe parcursul videoclipului sunt ei doi, deși cu ea există mult mai puține imagini de acest gen.
Videoclipul a fost filmat la Dartmoor, pe o vreme ploioasă și extrem de răcoroasă.
În ciuda faptului că le era foarte frig, membrii trupei au trebuit să se supună scenariului și să stea nemișcați pe parcursul filmărilor.
Dacă privitorul se uită cu atenție la scena picnicului, atunci când Gilbert e arătat turnându-și ceva în pahar, poate observa că femeia blondă de lângă el clipește.
|
Ca moștenitor nu numai al vastului imperiu spaniol, dar și a unei noi dinastii, Ludovic trebuia să se căsătorească.
La 20 ianuarie 1722, la Lerma, el s-a căsătorit cu Louise Élisabeth d'Orléans, fiica lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, verișorul tatălui lui Ludovic și regent al Franței.
Soția sa nu s-a adaptat la curtea spaniolă și adesea refuza să vorbească cu soțul ei.
Nu au avut moștenitori.
Ludovic a domnit pentru o scurtă perioadă, după ce tatăl său a abdicat în favoarea sa la 15 ianuarie 1724 și până la moartea sa de variolă, șapte luni mai târziu.
După decesul său, tatăl său s-a întors pe tron și a continuat să domnească până la propria lui moarte în 1746.
|
Ei sunt cunoscuți ca fiind frați și luptă împreună la meciurile pe echipe.
Între anii 1996-1997, Undertaker a intrat în conflict cu Bearer și a luptat cu mulți wrestleri ai cărui manager era acesta din urmă, ca Mankind și The Executor.
După ce Undertaker a pierdut titlul WWF împotriva lui Bret Hart la SummerSlam 1997, Bearer a început să-l tachineze pe Undertaker susținând că are un frate mai tânăr pe nume Kane, cel mai remarcabil era că strigă cuvintele "Kane TRĂIEȘTE!".Glen Jacobs care a fost văzut lucrând în WWF ca noul "Diesel",a debutat la Badd Blood 1997 sub numele de "KANE",fratele mai tânăr al lui Undertaker.
Acesta a intervenit în primul meci Hell in a Cell, dintre Undertaker și Shawn Michaels, câștigătorul avea oportunitatea să-l înfrunte pe Brat Hart, pentru centura WWF la Survivors Series 1997.
În timpul meciului, Kane a intervenit și i-a tras Tombstone lui Undertaker, permițându-i lui Michaels să facă pinul, astfel Undertaker a devenit adevăratul numărul 1 la centura WWF.
În acest punct, Kane și Undertaker au început o vrajbă, premisa de bază era că Kane și Paul Bearer îl acuzau pe Undertaker de incendiul intenționat ce a rezultat cu distrugerea casei și moartea mamei lor.
În esență, Kane voia să-și alunge agresiunile asupra lui Undertaker, acesta refuzând să lupte împotriva "propriului sânge".Cei doi au avut un scurt parteneriat, care s-a terminat după ce Kane l-a trădat pe Undertaker la Royal Rumble 1998, unde se afla într-un meci de genul "Cascket Match" împotriva lui Shawn Michaels pentru centura WWF.
I-a tras lui Undertaker un chokeslamm în sicriu, astfel ajutându-l pe Michaels să câștige meciul.
Aceștia și-au continuat "certurile" ce au condus la un meci la Wrestlemania XIV(14), unde Undertaker a învins după ce i-a tras lui Kane trei Tombstone piledrivers.
S-au întâlnit ambii în primul meci de tip "Inferno" la Unforgiven: In Your House, unde Undertaker a ieșit victorios.
Pe data de 1 iunie 1998, ediția Raw is War, s-au luptat într-un meci "Number One Contender" pentru centura WWF,ce a fost câștigat de Kane datorită ajutorului lui Mankind.
La King of the Ring 1998, Kane și campionul WWF Stone Cold Steve Austin s-au confruntat într-un meci "First Blood" pentru centură.
Previziunile erau că dacă Kane o să piardă, își va da foc singur.
Arbitrul a fost "scos din joc", iar Undertaker a intervenit în meci cu un scaun de metal să-l lovească pe Kane, dar scaunul îl lovește din greșeală pe Steve Austin, acest lucru îl ajută pe Kane să câștige meciul.
Undertaker a format un parteneriat cu Kane, din nou, după ce a văzut că Undertaker l-a atacat pe Austin pentru că nu voia să-și vadă fratele în flăcări.
Undertaker a început o rivalitate cu Steve Austin, care recâștigă mai târziu titlul WWF de la Kane, în timp ce acesta și Mankind câștigă titlurile WWF la echipe.
La pay-per-view-ul Fully Loaded" In Your House, cei doi au fost forțați să lupte ca echipă și i-au înfrânt pe Kane și Mankind.
Aceștia și-au recuperat titlurile într-un "fatal four way tag team elimination match", participând și New Age Outlaws (Billy Gun și Road Dogg) și Nation of Domination (The Rock și Owen Hart) într-o ediție Raw în august.
Astfel s-a transformat într-un meci pentru titlul WWF la SummerSlam, între Undertaker și campionul Steve Austin.
La acest eveniment, el și Kane au devenit echipa cunoscută ca "Brothers of Destruction" după ce Kane l-a abandonat pe Mankind în timpul meciului pentru centurile la echipe împotriva echipei New Age Outlaws și instant intervenind în meciul Undertaker vs.
Austin unde a încercat să-și ajute fratele, dar Undertaker la trimis înapoi.
Ca rezultat, Austin a aplicat "Stone Cold Stunner" pe Undertaker și a ieșit victorios.
La "Breackdown: In Your House", Undertaker, Kane și Austin s-au întâlnit într-un "triple threat match" pentru centura WWF.
Undertaker și Kane au dovedit că sunt parteneri aplicând pinul deodată pe Austin.
Aceștia s-au separat și au mers fiecare pe drumul lor.
S-au reunit după doi ani,în 2000 și au provocat campionii la echipe, Edge și Christian la un meci pentru titluri, terminat cu descalificarea celor doi,aceștia pierzând meciul.
Pe data de 14 august în ediția Raw, Undertaker l-a înfruntat pe Chris Benoit într-un meci, unde Kane i-a tras chokeslamm lui Undertaker.
Aceasta a culminat într-un meci la SummerSlam 2000, cu rezultat nici un câștigător.
La Royal Rumble 2001, Undertaker și Kane au făcut echipă eliminând majoritatea din ring în meciul Royal Rumble.
Kane a intrat numărul 6 și a eliminat 11 participanți.
Undertaker a intrat numărul 22, dar a fost eliminat de Rikishi.
Cei doi s-au reunit mai târziu în acea lună pe 1 februarie 2001 în ediția SmackDown!, unde i-au învins pe Rikishi și Haku într-un meci brutal "First Blood".Au avut șansa la centurile la echipe la No Way Out 2001, împotriva campioniilor Dudley Boyz (Bubba Ray și D-Von) și Edge și Christian într-un TABLES match."Frații Distrugerii" au dominat tot meciul și când să câștige meciul, Rikishi și Haku au intervenit.
La Wrestlemania X-Seven, Kane i-a învins pe Raven și Big Show și câștigă centura WWF Hardcore, iar Undertaker îl învinge pe Triple H. Kane și Undertaker s-au concentrat pe campionul intercontinental Triple H, care curând va face o alianță surpriză cu campionul WWF Stone Cold Steve Austin.
Cei doi au avut oportunitatea de a-i înfrunta pe Steve Austin și Triple H la Backlash, dacă îi pot învinge pe Edge și Christian într-un meci fără descalificări pentru titlurile la echipe.
Pe 19 aprilie, ediția SmackDown!, Undertaker și Kane îi înfrâng pe Edge și Christian și câștigă primele centuri ca echipa, în ciuda interferenței lui Austin și Triple H.
Ca rezultat, frații distrugerii au avut oportunitatea de a-i înfrunta pe Triple H și pe Austin la Backlash 2001.
La Backlash, Triple H și Austin câștigă titlurile la echipe, după ce Triple H l-a lovit pe Kane cu barosul și i-a făcut pinul.
Cu Kane accidentat, The Undertaker a început să-l aibă ca țintă pe Steve Austin și centura sa WWF.
La o ediție Raw is War, Undertaker a fost informat de polițiști că soția sa Sara, a fost implicată într-un accident de mașină.
Undertaker sosit acasă, a aflat că totul a fost pus la cale de Austin.
La Judgment Day 2001, Kane l-a învins pe Triple H într-un meci înlănțuit, câștigând centura Intercontinentală, în ciuda intervenției lui Austin.
Mai târziu în acea noapte, Undertaker domină meciul cu Steve Austin pentru titlul WWF.
Triple H intervine încă odată și îl lovește pe Undertaker cu barosul, Austin reținându-și titlul WWF.
Diamond Dallas Page a fost următoarea persoană care a intrat în calea lui Undertaker.
Page a dorit să devină un mare star,la fel ca și Undertaker, astfel a început o vrajbă cu el, vorbind sloganul lui Undertaker "I'll make you famous".Pe 9 august într-o ediție SmackDown!, cei doi i-au învins pe Natural Born Thrillers (Chuck Palumbo și Sean O'Haire) pentru titlurile WCW la echipe.
La SummerSlam 2001, Undertaker și Kane i-au înfrânt pe Diamond Dallas Page și Chris Kanyon într-un meci cu cușca de oțel, câștigând a doua oară centurile WWF la echipe și având și centurile WCW la echipe, au devenit singurii care au deținut cele două centuri deodată în istoria wrestlingului.
Cei doi apar împreună în timpul primelor câteva momente din No Mercy 2002, ambii având un meci pentru titlu în acea noapte.
Au luptat ca echipă neoficială la Royal Rumble 2003, dar Undertaker s-a întors și l-a eliminat pe Kane din meciul Royal Rumble.
Târziu în același an la Survivor Series 2003,un Kane fără mască a intervenit ca din iad într-un meci "Buried Alive" dintre Undertaker și Vince McMahon,costându-l pe Undertaker meciul.
Kane a mers mai departe și a spus că Undertaker a fost înmormântat de viu.
Cei doi și-au încheiat socotelile la Wrestlemania XX(20) în 2004, unde Undertaker s-a reîntors la stilul "Deadman" și a câștigat meciul.
La Royal Rumble 2005, Undertaker avea un meci "casket" planificat cu Heidenreich.
Înainte de meci,Gene Snitsky,care era într-o vrajbă cu Kane, i-a spus lui Heidenreich că îl va ajuta în seara aceea.
Datorită intervenției, Heidenreich era categoric învingător.
Oricum, când s-a spus să se deschidă sicriul, Kane a ieșit din el și l-a batut pe Snitsky în afara arenei, lăsându-l pe Undertaker să-l învingă pe Heidenreich.
Planurile originale erau ca pentru această intervenție, să fie programat un meci pe echipe la Wrestlemania 21, dar planurile au fost distruse, când Undertaker decide să-l înfrunte pe Randy Orton.
Ultima dată, Kane și The Undertaker se întâlnesc în 2005 în timpul unui meci inter promoțional.
În timp ce Kane, care îl ajută pe partenerul său Big Show împotriva lui Rey Mysterio, pretinde să plece când Undertaker intră în arenă, el inevitabil primește un chokeslam de la Undertaker după un atac eșuat.
Notabil, ambii frați se înfruntau în acel timp, oricum, Kane era membru din Raw iar The Undertaker era membru din SmackDown!.
Întoarcerea Fraților Distrugerii a fost anunțată pe 27 octombrie, 2006 în ediția SmckDown!
Montel Vontavius Porter intervine în meciul lui Kane ce lupta împotriva lui Mr.Kennedy, ajutându-l pe Kennedy să-l doboare pe Kane înainte ca luminile să se stingă și melodia de intrare a lui Undertaker să înceapă.
Când luminile s-au aprins, Kane a disparut.
Ca rezultat al interferenței, Theodore Long a programat un meci la echipe între „Brothers of Destruction” și Mr.Kennedy și MVP.
Săptămâna viitoare în SmackDown!, Frații Distrugerii s-au reunit pentru prima dată ca echipă după cinci ani și au obținut trei victorii împotriva lui MVP și Mr.Kennedy în acea noapte.
Prima victorie a fost făcută prin numărătoare până la 10 când MVP și Mr.Kennedy au refuzat să intre în ring, iar Theodore Long a venit în arenă și a reînceput meciul fără numărătoare.
Kennedy i-a livrat lui Kane un "lob low" și au fost descalificați.
Theodore Long a venit din nou în arenă și a reînceput meciul fără descalificări.
La final, „frații” au livrat simultan un chokeslam, și Undertaker încheie meciul printr-un tombstone piledriver aplicat pe Mr.Kennedy.
Cei doi frați au continuat vrajba cu oponenții, individual înainte de un "rematch" în ultimul show SmackDown înainte de Armageddon.
La Armageddon 2006, Undertaker îl învinge pe Mr.Kennedy într-un meci de tip "Last Ride", iar Kane îl învinge pe MVP într-un meci de tip „Inferno”.
Săptămâna viitoare în SmackDown!, Undertaker și Kane se reunesc încă odată și îi înving pe King Booker T și Finlay înainte să o ia pe drumuri separate, Undertaker reușind să pună mâna pe centura mondială la Wrestlemania 23.
În data de 12 octombrie 2007, într-o ediție de SmackDown, Frații Distrugerii se reunesc pentru prima dată în 2007 și îi înfrâng pe campionii la echipe MVP și Matt Hardy într-un meci fără titlurile puse la bătaie.
Aceștia se mai reunesc pe 1 februarie 2008, ediția SmackDown!, învingându-i pe Big Daddy V și Mark Henry prin „submission”.
La Wrestlemania XXIV(24), ambii frați devin campioni:
Kane campion ECW și Undertaker campion la categoria grea.
|
Swisspor este o companie producătoare de materiale de construcții din Elveția.
Compania deține 17 fabrici în nouă țări.
Până în anul 2002, compania s-a numit Alcopor.
Compania este prezentă în România din anul 1998, în urma achiziției pachetului majoritar de acțiuni al producătorului de izolații Matizol Ploiești.
În anul 2008, Swisspor a cumpărat compania concurentă Isopor din Cluj-Napoca pentru suma de 5,5 milioane de euro.
Compania are o capacitate de producție de 620.000 de metri cubi de polistiren și o cotă de piață de 20%.
Matizol produce materiale hidroizolatoare pentru construcții civile și industriale, drumuri, poduri și viaducte, șindrile hidroizolatoare și materiale termoizolatoare.
Compania a fost fondată în 1939 sub numele de „Societatea Anonimă Teleajen”, care producea carton celulozic din deșeuri.
Matizol Ploiești a fost achiziționată de grupul Swisspor, în 1997, prin preluarea unui pachet majoritar.
În 1998, grupul a înființat la Ploiești compania Swisspor România și a construit prima fabrică de polistiren expandat, material utilizat în construcții.
Echipa de fotbal Matizol Ploiești, antrenată în trecut de Ion Cojocaru, a fost desființată între timp.
Companii din industria chimică
|
Biserica de lemn din Cremenea, comuna Bobâlna, județul Cluj, datează din anul 1677 .Are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”.
Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: .
Biserca a fost ctitorită în 1677.
Clopotul are gravat anul 1770.
Pictura interioară în tempera a fost realizată în anul 1758 și necesită introducerea urgentă într-un program de conservare.
Are absidă poligonală nedecroșată și un pridvor pe latura nordică.
Monumente istorice din România-Fișă și localizare de monument
Bisericile de lemn din Transilvania se prăbușesc sub nepăsarea statului
|
Facultatea de Arhitectură din Timișoara este una dintre cele mai noi facultăți ale Universității Politehnica Timișoara.
Ea oferă studenților formarea ca arhitect.
Deși facultatea s-a desprins din cea de Construcții abia în anul 1990, încă în anul 1970 se crease o specializare pentru conductori arhitecți.
Deși este cea mai tânără facultate a Universității Politehnica Timișoara, studenții și absolvenții au primit numeroase premii la concursuri profesionale internaționale.
Facultatea de Arhitectură din Timișoara se bazează pe interacțiunea dintre student și profesor, încurajând creativitatea individuală.
Actual oferă ciclul de licență.
Specializarea de arhitectură s-a înființat în anul 1970 în cadrul Facultății de Construcții din Timișoara.
Odată cu școala din Timișoara au luat naștere alte două secții similare în Cluj-Napoca și Iași.
Inițial planul de învățământ era conceput ca studiile să dureze 6 ani, dar au funcționat numai în primii 3 ani deoarece o parte din studenți și-au continuat studiile la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” din București, după o primă diplomă de “conductor arhitect”.
Secția de Arhitectură din Timișoara a avut initial doar 50 de student.
Dezvoltarea acestei secții a fost posibilă datorită arhitectului Haralambie Cocheci care a adunat în jurul său cei mai buni profesioniști din Timișora si Arad.
Putem aminti personalități remarcabile și anume:
Hans Fackelmann, șef al proiectului pentru inedita construcție a Bisericii Catolice din Orșova; architect Sorin Gavra, autor printre altele, al proiectului pentru Sala de Sport Olimpia din Timișoara; architect Cristea Miloș, director al Institutului de Proiectări în Construcții din Arad, autor al remarcabilului proiect pentru Hotelul Astoria din localitate; si mulți alții.
Începând cu anul 1983 secția și-a întrerupt activitatea nemaiprimind cifra de școlarizare din partea Ministerului tutelar, acțiune ce s-a produs fără a fi emis un ordin de desființare.
Aceasta și-a reluat activitatea încă din septembrie 1990 cu acordul Ministerului Învățământului, acord obținut cu rapiditate, parțial datorită faptului că nu a fost desființată official.
Această specializare durează 6 ani(12 semester) deoarece este comasată cu ciclul de master.
În tot acest parcurs, studentul acumulează cunoștințe atât din domeniul arhitecturii și urbanismului, estetice și etice, cât si din domeniile științelor umane, inginerie și tehnologie.
Studiile sunt finalizate printr-o lucrare de licența susținuta în fața unei comisii formată din profesori ai facultații, dar si invitați de la facultățile de arhitectură din țară.
Specializarea a fost concepută ca una interdisciplinară și durează 3 ani.
Aceasta a fost concepută pentru a ajuta studenții sa dobândească cunoștințe necesare pentru a realiza interioare estetice, funcționale și durabile.
Programul de master este unul interdisciplinar, pentru absolvenți din diferite domenii: inginerie, geografie, arhitectură, etc.
Programul durează 3 semester în care studenții acumuleză cunoștințe legate de analiza țesutului urban, luând în considerare infrastructura și contextual social.
Fiind o continuare a programului de licentă intitulat „Mobilier și amenajări interioare”, masterul are ca scop formarea specialiștilor in domeniul designului interior.
Masterul abordează teme de proiecte de-o anvergură mai consistentă, inserate în peisaje urbane cu problematici complexe cum ar fi investiții mari cu implicații economice, sociale, culturale și ecologice.
Acest program de master are ca scop formarea de arhitecți experți în conservarea și restaurarea patrimoniului contruit.
De asemenea, tinerii arhitecți vor fi capabili să proiecteze clădiri noi în armonie cu contextual istoric pentru a putea reda identitatea așezarilor istorice.
|
Cântecul se remarcă prin bătaia militaristă de tobă, sunetul de chitară simplu dar distinct, și pentru armonia melodică.
Unul dintre cântecele cu cea mai evidentă tentă politică ale U2, versurile sale descriu sentimentele de groază trăite de un observator al evenimentelor The Troubles din Irlanda de Nord, concentrându-se pe incidentul Bloody Sunday din Derry când armata britanică a tras în demonstranții pentru drepturi civile.
|
Satul este situat la o altitudine de 168 metri, în partea de est a raionului Noua Suliță, în apropiere de frontiera cu Republica Moldova.
La începutul secolului al XIX-lea, conform recensământului efectuat de către autoritățile țariste în anul 1817, satul Chișla-Salieva (denumirea rusificată a localității Câșla lui Sali) făcea parte din Ocolul Prutului de sus a Ținutului Hotin .
Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940.
După ce Basarabia a fost ocupată de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părți.
Astfel, la 2 august 1940, a fost înființată RSS Moldovenească, iar părțile de sud (județele românești Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin) ale Basarabiei, precum și nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost alipite RSS Ucrainene.
La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuți, prin alipirea părții de nord a Bucovinei cu Ținutul Herța și cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia .
În perioada 1941-1944, toate teritoriile anexate anterior de URSS au reintrat în componența României.
Apoi, cele trei teritorii au fost reocupate de către URSS în anul 1944 și integrate în componența RSS Ucrainene, conform organizării teritoriale făcute de Stalin după anexarea din 1940, când Basarabia a fost ruptă în trei părți.
Începând din anul 1991, satul Chișla-Salieva face parte din raionul Noua Suliță al regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente.
Conform recensământului din 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români plus moldoveni era de 26 (0+26), reprezentând 1,02% din populație . În prezent, satul are 2.440 locuitori, preponderent ucraineni.
Conform recensământului din 2001, majoritatea populației comunei Chișla-Salieva era vorbitoare de ucraineană (%), existând în minoritate și vorbitori de română (%) și rusă (%).
Date detaliate privitoare la numărul românilor
|
Berlin U-Bahn reprezintă sistemul feroviar de tranzitare rapidă din Berlin, Germania, și este o parte majoră a sistemului de transport public al capitalei.
Deschis în anul 1902, U-Bahn-ul deservește 170 de stații care sunt răspândite pe nouă linii, cu o lungime totală de 151,7 kilometri (94,3 mile), dintre care 80% este situat în regiuni subterane.
Trenurile circulă cu un interval de la două și cinci minute în orele de vârf, din cinci în cinci minute pe tot parcursul zilei și la fiecare zece minute seara și duminica.
Ele parcurg 132 mln. de kilometri (80 mile), transportând 400 de mln. de pasageri anual.
Întregul sistem este menținut și exploatat de către compania Berliner Verkehrsbetriebe, cunoscut sub numele de BVG.
Conceput pentru a atenua fluxul de trafic din intrarea și ieșirea din centrul Berlinului, rețelele U-Bahn sau extins până când orașul o fost divizat în Berlinul de Est și de Vest la sfârșitul celui de al doilea Război Modndial.
Deși inițial sistemul a rămas deschis pentru rezidenții a ambelor părți, construirea zidului Berlinului și ulterior restricțiile impuse de către guvernul german de Est a limitat călătoriiile dincolo de graniță.
|
El a fost un recunoscut chirurg, până când a avut o experiență aproape de moarte care l-a făcut să caute răspunsuri în tradiții ancestrale Toltece, mama lui fiind o mare vindecătoare și bunicul său un nahual (sau shaman) care după moarte a continuat sa-l inițieze pe Don Ruiz prin intermediul viselor sale.
A devenit cunoscut prin scrierea celor patru acorduri, care au fost publicate în 1997 și vândute mai mult de 4 milioane de exemplare.
Au fost prezentate și în show TV Oprah.
In ele evoca dreptul la libertate personală și credințele care duc la limitări și nefericire în viețile noastre.
De asemenea, vorbește despre visul colectiv și puterea lui de a ne distruge viețile.
În cele din urmă, ne spune ca în viata trebuie sa ne gasim propria integritate, iubirea de sine și de pace în această realitate.
Cele patru acorduri sunt:
Fii impecabil in ceea ce spui.
Ruiz a scris de asemenea ca un supliment la cele patru acorduri „Arta cunoașterii", „Arta transformării" și „Arta de a iubi".
După ce a scris o serie de alte cărți, el a vorbit publicului printr-o serie de conferințe despre credința sa în existenta Atlantidei, nu ca legendă ci ca popor mistic și sacru, unul din cele 4 popoare sacre, precum și despre convingerea sa ca soarele a intrat in cea de a sasea etapa in 11 ianuarie 1992, ceea ce ar trebui să conducă la o nouă eră pentru umanitate.
De asemenea el vorbeste și despre credința lui în puterea spirituală a Piramidei Soarelui din Teotihuacan.
Vorbește fluent limba engleză.
Deseori, oferă cursuri și ghidare spirituala în Statele Unite.
Mulți cursanti sunt studenti americani dar im trecut a avut si reprezentanti de vaza ai unor familii din Grecia si Romania.
În 2002 a suferit un masiv atac de cord, dar a revenit la viata.
El a predat conducerea ordinului toltec "Eagle Knig" fiului sau Don Jose Luis Ruiz.
|
Satul este situat la o altitudine de 365 metri, în partea de centru a raionului Adâncata, pe malul râului Siret.
Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Bucovina de Nord a fost anexată de către URSS la 28 iunie 1940, reintrând în componența României în perioada 1941-1944.
Apoi, Bucovina de Nord a fost reocupată de către URSS în anul 1944 și integrată în componența RSS Ucrainene.
Începând din anul 1991, satul Prisăcăreni face parte din raionul Adâncata al regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente.
La recensământul din 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români plus moldoveni era de 259 (257+2), reprezentând 73,79% din populația localității . În prezent, satul are 351 locuitori, preponderent români.
Conform recensământului din 2001, majoritatea populației localității Prisăcăreni era vorbitoare de română (%), existând în minoritate și vorbitori de ucraineană (%).
Date detaliate privitoare la numărul românilor
|
Construcția este datată de tradiție în anul 1663, moment susținut de inscripția de la intrare care evocă invazia tătară din 1661.
Se află pe lista monumentelor istorice din 2004, cod MM-II-m-A-04618.
Acest monument istoric este înscris și în Lista Patrimoniului Mondial, cod 904.Biserica se află în Țara Lăpușului, pe valea râului Lăpuș, și a fost construită după invazia tătară de la 1661, eveniment evocat de inscripția de la intrare: „de când au fostu robie în arde[a]lu”.
Tradiția ridicării bisericii în anul 1663 de către obștea satului, pe locul unei biserici mai vechi, a fost desigur ținută vie de inscripția de la intrare, nedatată dar ușor de fixat în timp.
Trăsăturile constructive trimit spre aceeași perioadă de timp.
În 1834 a fost construită tribuna de pe vestul naosului, al cărei parapet a fost repictat în același an, conform inscripției aflate pe marginea acestuia:„S-au zugrăvit acest pod în anul de la Hs. 1834, făt fiind Bod(ea) Grigorie”.
Tot atunci au fost modificate ferestrele naosului și au fost repictate plafonul pronaosului și bolta naosului.
Biserica are un tip de plan mai rar întâlnit: pronaos poligonal, cu acces pe sud, naos dreptunghiular și absida altarului în retragere, poligonală, cu șapte laturi.
La interior, meșter-grinda bolții naosului și consolele sunt decorate cu motivul frânghiei.
Exteriorul bisericii este bogat decorat: fațada sudică are în zona mediană motivul profilat al frânghiei, ușa de intrare în biserică are deschidere în acoladă și ancadrament decorat cu profil simplu dublat de frânghie și rozete, iar în stânga ușii se află o cruce decorată cu aceleași motive.
Streașina este sprijinită pe console cu terminație în cap de cal, iar grinzile de sub streașină au muchiile crestate.
Acoperișul este asimetric (cu circa 1,20 m față de ax) pentru a proteja „masa moșilor” aflată de-a lungul fațadei nordice.
Deasupra pronaosului se ridică turnul-clopotniță, pătrat, cu camera clopotelor deschisă, în consolă, cu stâlpi și arcade,iar acoperișul înalt, piramidal, are turnulețe de colț.
Pictura contribuie și ea, în mod esențial, la valoarea deosebită a acestui monument.
Înrudită ca iconografie și stil cu cea realizată de Radu Munteanu la Desești-Maramureș, pictura impresionează prin decorativismul ansamblului, prin desenul cu linii groase, egale și prin cromatica luminoasă.
Monumente istorice din România Fișă, imgini și localizare de monument
|
Executantul folosește un trapez special care îi permite să-și rotească corpul la viteze mari și să se lanseze de pe el.
Acesta păstrează o poziție elegantă în aer, asemănătoare unui Phoenix, iar apoi prinde bara opusă cu mâinile.
Când Sora încearcă manevra Laylei reușește să execute toate mișcările, cu excepția prinderii barei trapezului la final.
Layla și Yuri au folosit această manevră pentru a intra la Festivalul de Circ, pe care l-au câștigat.
|
Se găsește la granița de nord a statului cu statul .
Big Horn County a fost creat de către legislatura pre-statală, legislatura Teritoriului Wyoming, la data de 12 martie 1890, fiind organizat în 1897.
Comitatul a fost creat din porțiuni de teren cedate de comitatele (de atunci) Fremont, Johnson și Sheridan.
Conform datelor înregistrate de United States Census Bureau, comitatul are o suprafață totală de circa 8.180 km2 (sau de 3,159 sqmi), dintre care circa 8.120 km2 (sau 3,137 mi2) este uscat și restul de circa 60 de km2 (sau 22 sqmi, ori circa 0.7%) este apă.
|
Isopescu a fost ofițer activ de jandarmi.
El a făcut parte din batalionul care a intrat în Chișinău după eliberarea orașului în iulie 1941.
La 15 august 1941, batalionul de jandarmi din care făcea parte a fost trimis la Balta pentru a stabili acolo un prim post de jandarmi.
La sfârșitul lunii septembrie, Isopescu era la Golta, raportându-i guvernatorului Gheorghe Alexianu că 1.000 evrei basarabeni și bucovineni, din primul convoi care a ajuns pe malul Bugului, au fost uciși de germani la
Pervomaisk (pe malul estic al râului) cu ajutorul ucrainenilor înarmați.
El a fost numit prefect al județului Golta din Transnistria, unde a organizat lagăre de concentrare pentru evrei și țigani.
Colonelul Isopescu a fost condamnat la 22 mai 1945 la muncă silnică pe viață.
A murit în timpul detenției, la penitenciarul Aiud, în 1948.
Decese cauzate de boli ale ficatului
|
Alexandra Dulgheru a început tenisul la vârsta de patru ani.
Cel mai bun rezultat la junioare a fost realizat în turneul de la Wimbledon, în 2006, unde a ajuns până în sferturile de finală.
Anul 2009 a adus debutul Alexandrei în turneele WTA, prima competiție la care a participat fiind Openul de la Varșovia, la care a luat startul în calificări.
Pe tabloul principal a trecut pe rând de Agnes Szatmari, Sara Errani și Galina Voskoboeva, ajungând în semifinale.
În această fază a înfruntat-o pe a 36-a jucătoare a lumii, Daniela Hantuchová, fostă locul cinci mondial, de care a trecut cu 6-4,6-7(2), 6-1.
În finală, Dulgheru a trecut de Alona Bondarenko cu 7-6(3), 3-6,6-0, obținând astfel primul titlu WTA la chiar primul turneu.
La Internaționalele Italiei de la Roma, Dulgheru a obținut prima victorie a carierei în fața unei jucătoare dintre primele 10 ale lumii, trecând în turul doi de numărul trei mondial, Dinara Safina, cu 6-4,6-7(5), 6-1.
În săptămâna imediat următoare și-a mai adăugat în palmares o victorie de prestigiu, la Madrid, unde a învins-o pe a șasea jucătoare în ierarhia WTA, Elena Dementieva, tot în turul doi, cu 6-1,3-6,7-5.
Jumătatea lunii mai a adus al doilea trofeu din cariera Alexandrei, obținut la fel ca și primul la Varșovia.
Românca și-a apărat titlul în turneul polonez, după ce a trecut printre altele de Katerina Bondarenko, favorită șapte, în primul tur, și de chinezoaicele Na Li în semifinale și Jie Zheng în finală, două jucătoare aflate între cele mai bune 25 ale lumii.„Primul an întreg în WTA: greu și frumos“, 7 noiembrie 2010, Adina Blaj, Adevărul
|
Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (în ; 1329 - 15 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr (Цар Лазар) a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic.
Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.
Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă.
Prima sursă care menționează pătrunderea otomanilor pe teritoriul lui Lazăr este într-o cronică scrisă în 1381, când doi dintre supușii cneazului, Vitomir și Crep i-au învins pe turci în bătălia de la Dubravnița în apropierea orașului Paracin.
După acest eveniment, nu s-a mai remarcat nici o ostilitate între Lazăr și turci până în 1386.
Lazăr a adunat alți câțiva nobili sârbi, inclusiv Tvrtko, rege al Bosniei, iar în 1386 l-a înfrânt pe Timurtaș, generalul lui Murad, în bătălia de la Ploceanik, obligându-i pe otomani să se retragă la sud de Niș.
În 1388, multe trupe sârbe au fost prezente în bătălia de la Bilecia, unde forțele aliate sârbo-bosniace i-au învins cu greu pe turci.
Înaintea bătăliei, Lazăr a respins legământul de vasalitate și pace și a fost hotărât să lupte până la ultimul om, deoarece nu dorea să își trădeze poporul.
I-a blestemat pe toți sârbii care nu l-au ajutat să lupte împotriva turcilor cu așa numitul „Blestem de la Kosovo” înscris la Gazimestan (Calea războinicului), unde se presupune că ar fi murit, astăzi este un monument pentru sârbii care au luptat împotriva turcilor.
|
Istoria medievală a Serbiei începe în secolul V d.Hr. odată cu așezarea slavilor în Balcani și se termină cu ocupația Serbiei de către Imperiul Otoman în 1540 odată cu prăbușirea Despotatului Serbiei.
Conform datelor lui împăratului bizantin Constantin Porfirogenet, care a domnit în perioada secolului X, slavii au migrat din Serbia Albă(actuala Polonie și estul Germaniei) și s-au stabilit inițial în regiunea grecească Salonic.
Datorită condițiilor nefavorabile, s-au stabilit într-o zonă mai nordică, într-o regiune care se numea Provincia romană Illyricum.
Pe coasta adriatică, sârbii au înființat patru cnezate costale cunoscute ca fiind Neretva, Zahumnlje, Konavle, Travunia și Doclea.
Teritoriul se întindea din estul Alpilor Dinarici către nord spre Râul Sava, și cuprindea regiunea Bosniei.
A păstrat vechiul nume Serbia numită adesea de către bizantini Serbia Botezată, datorită creștinării acesteia (spre deosebire de păgânii slavi din nordul Europei).
Lucrarea De Administrando Imperio lui Constantin, a atras intense dezbateri academice.
Pe de-o parte, unii cercetători consideră a fi adevărată afirmația conform căreia Neretvanii, Zahumnljenii, Konavlenii, Travunienii și bosniacii din sud-est sunt descendenți ai sârbilor care și-au luat numele noului trib și din cauza factorilor geografici și politice au creat o istorie independentă din Rașka, regiunea din Serbia proprie care a devenit sinonimă cu numele Serbia începând din secolul XII.
Alții susțin că explicația lui Constantin ar fi fost doar o reflectare a situației politice din timpul domniei lui (de exemplu secolul X - prin care vasalul său Ceaslav Klonimirovici deținea stăpânea diversele teritorii slave la sud de râurile Cetina și Vrbas.
În plus, deși este posibil, există puține dovezi arheologice care susțin migrația distantă a slavilor din Serbia Albă, și într-adevăr, puține dovezi susțin că o entitate politică cunoscută sub numele de Serbia Albă, ar fi existat.
|
Lesotho este o monarhie constituțională parlamentară multiîmpărțită, unde primul ministru este șeful guvernului.
Puterea executivă este exercitată de guvern în timp ce puterea legislativă este împărțită între guvern și cele două camere ale parlamentului.
Puterea judiciară este independentă de primele două.
Primul ministru este șeful guvernului și deține esențialul puterii executive.
Rolul regelui este în esență protocolar.
El nu posedă mai multă autoritate executivă și nu are dreptul de a interveni activ pe scena politică.
Constituția intrată în vigoare în martie 1993 îl desemnează ca pe >
Parlamentul este constituit din două camere, Adunarea națională și Senatul.
Adunarea nașională numără 120 de membri aleși pentru 5 ani, din care 80 la scaun unic, și 40 la reprezentarea proporțională.
Senatul numără 33 de membri numiți.
Constituția garantează independența sistemului judiciar.
Cea mai înaltă instanță este Înalta Curte din Lesotho, deasupra Curții de apel, judecătorilor țării și a tribunalelor tradiționale, în special din mediul rural.
Juriile populare sunt inexistente.
|
Creșterea nivelului curent al mării a avut loc cu o rată medie de 1,8 mm pe an în secolul al XX-lea și, mai recent, în timpul erei măsurătorilor prin satelit, nivelul mării a crescut cu rate între 2,8 ± 0,4 și 3,1 ± 0,7 mm pe an (1993-2003).
Fenomenul se datorează în mod semnificativ încălzirii globale, care va duce la creșterea nivelul mării pe parcursul secolului următor și pe perioade mult mai lungi în viitor.
Conform datelor publicate de NASA în 2015, nivelul Oceanului Planetar a crescut în medie cu 7,4 cm, între 1992 și 2014.
|
Teritoriul ucrainean a fost disputat de diferite facțiuni după izbucnirea Revoluției Ruse din 1917 și după încheierea Primului Război Mondial, care a dus la prăbușirea atât a Imperiului Austro-Ungar cât și a Imperiului Rus.
Dezintegrarea acestor imperii a avut un efect uriaș asupra mișcării naționaliste ucrainen, într-o perioadă scurtă de timp apărând o serie de guverne care și-au disputat controlul asupra teritoriului național.
Această perioadă a fost caracterizată prin optimism și dorința de construcție națională, dar și prin haos și război civil.
Pacea s-a instaurat în 1921, odată cu împărțirea teritoriului Ucrainei de azi între RSS Ucraineană (parte a Uniunii Sovietice) și A doua Republică Poloneză.
Teritorii mai puțin întinse ale Ucrainei contemporane au intrat în perioada 1918 - 1921 în componența Cehoslovaciei și Regatului României.
După Revoluția din Octombrie 1917, care a izbucnit în timpul desfășurării Primului Război Mondial, teritoriile care aparținuseră până atunci Imperiului Rus, inclsiv Ucraina, s-au trezit în plin vacuum politic.
Mai multe facțiuni ucrainene și o serie de puteri străine s-au luptat pentru controlul asupra teritoriului ucrainean în timpul Războiului Civil Rus.
După disoluția Imperiului Austro-Ungar, teritoriile locuite majoritar de ucraineni Galiția, Transcarpatia și Bucovina au fost plasate în mijlocul luptelor pentru putere.
Armata Partizanilor mahnovistă a preluat controlul unor arii întinse creînd „Teritoriul liber - o entitate ne-statală „anarhistă”.
Numeroase formațiuni paramilitare lipsite de orice ideologie au luptat de partea diferitelor facțiuni, schimbând uneori tabăra.
Au fost formate și refăcute numeroase alianțe efemere.
În ciuda luptelor, în această perioadă a avut loc renașterea publicațiilor de limbă ucraineană.
Publicațiile ucrainene au văzut lumina tiparului cu greutate în Austro-Ungaria și au fost practic interzise în Imperiul Rus.
Hetmenatul, instalat de germani după răsturnarea guvernului Republicii Populare Ucrainene, a dus o politică de susținere a culturii și învățământului ucrainene.
Spre deosebire de acesta, bolșevismul nu punea accent pe identitatea națională, dar o facțiunea a bolșevicilor ucraineni numiți „grupul Kiev” a acționat la rândul ei pentru ucrainizare.
După abdicarea împăratului Nicolae al II-lea, liderii comunității ucrainene au reușit în sfârșit să organizeze Rada Centrală în Kiev.
Președintele primei Rade a fost Mihailo Grușevski.
Deputații ucraineni au dorit să obțină aprobarea Guvernului Provizoriu de la Petrograd pentru formarea unui guvern regional.
Membrii Radei Centrale aparțineau unui spectru politic larg: socialiști-revoluționari, social-democrați ucraineni sau ruși, naționaliști polonezi sau evrei, reprezentanți ai armatei și țărănimii și ai minorităților.
Elementele demobilizate ale fostei armate imperiale care mai erau încă pe teritoriul Ucrainei și-au exprimat în scurtă vreme sprijinul pentru noul organ al puterii regionale.
Pe 23 iunie 1917, Rada Centrală a emis Prima „Proclamație Universală”, prin care era proclamată autonomia Ucrainei în cadrul unei Rusii federalizate.
Această hotărâre a fost întâmpinată cu entuziasm de Congresul Țăranilor Ucraineni din 28 iunie.
La scurtă vreme după lovitura de stat bolșevică de la Petrograd și după un enveniment similar la Kiev, Rada Centrală a emis a treia Proclamație Universală, proclamând înființarea Republicii Populare Ucrainene și condamnând lovitura de forță bolșevică de la Petrograd, pe care o considera ilegală.
După dizolvare guvernului legal de la Petrograd, Rada Centrală nu a avut altă alegere decât să-și proclame autonomia, sub conducerea unui guvern regional, așa cum fusese aprobat mai înainte de Guvernul Provizoriu Rus.
Noul stat ucrainean a refuzat să recunoască legitimitatea guvernului sovietic, ceea ce a dus la apariția unor puternice tensiuni între Rada Centrală și puterea bolșevică.
Guvernul bolșevic dorea o uniune a tuturor regiunilor care aparținuseră Imperiului Rus.
Facțiunea bolșevică ucraineană a organizat un Soviet pan-Ucrainean al Muncitorilor, Soldaților și Țăranilor în Kiev în decembrie, cerând Radei Centrale recunoașterea Sovnarkomului.
Cum bolșevicii ucraineni nu reprezentau decât aproximativ 5% din numărul celor aproximativ 2.500 de delegați la Congres, aproximativ 100 de comuniști și sprijinitori au părăsit aceast soviet și s-au alăturat congresului deputaților locali în Harkov, adunare pe care au rebotezat-o „Sovietul pan-Ucrainean al muncitorilor, soldaților și țăranilor”.
Ei au proclamat înființarea Ucrainei Sovietice (Respublika Rad Ukrainî) pe 25 decembrie 1917 și au pretins că guvernul Republicii Populare Ucrainene este ilegal.
Republica Populară Ucraineană a pierdut temporar controlul asupra Kievului, dar a reușit să-l recucerească și să păstreze controlul asupra celei mai mari părți a Ucrainei, în vreme ce bolșevicii au fost forțați să-și mute cartierul general în Taganrog, pe malul Mării Azov.
La un moment dat, guvernul sovietic al Ucrainei a fost dizolvat la inițiativa lui I. V. Stalin, doar pentru a fi reînființat la sfârșitul anului 1918 la inițiativa liderilor de la Moscova.
După răsturnarea guvernului Hetmenatului, forțele bolșevice și-au reluat atacurile, pretinzând că acționează la ordinul singurului guvern legal, cel ucrainean sovietic.
Liderii ucraineni au trimis note de protest la Sovnarkom.
Guvernul bolșevic rus a ignorat pentru început aceste proteste, iar mai apoi a declarat că nu are niciun amestec în războiul civil din Ucraina.
Guvernul ucrainean a fost forțat să declare război bolșevicilor pe 16 ianuarie 1919.
Bolșevicii s-au aliat cu anarhiștii și au reușit în cele din urmă să forțele ucrainene, silite să lupte pe mai multe fronturi.
Pe 19 octombrie 1918, a fost proclamată la Lviv Republica Populară a Ucrainei Apusene (ZUNR) și, printru-un act oficial și simbolic s-a unit cu Republica Populară Ucraineană (UNR).
Prin acest act, ucrainenii sperau să-și întărească forțele și să capete sprijin în războiul cu Polonia.
Delegația UNR trimisă la Paris nu a reușit să obțină recunoașterea din partea puterilor europene care negociau Tratatul de la Versailles, care punea capăt din punct de vedere legal Primului Război Mondial.
Forțele ucrainene au participat cu rezultate modeste și la războiul polono-sovietic din 1919 - 1921.
Alianța semnată de ucraineni cu polonezii nu a putut să asigure existența statului ucrainean.
După încheierea conflictului polono-sovietic și semnarea tratatului de pace de la Riga (1921), teritoriul ucrainean a fost împărțit între vecini: partea răsăriteană a devenit parte a Uniunii Sovietice sub numele de RSS Ucraineană, partea apuseană a fost incorporată în Polonia, Transcarpatia a devenit parte a Cehoslovaciei, iar Bucovina a Regatului României.
Ucraina Sovietică s-a alăturat RSFS Ruse, RSS Belaruse și RSFS Trancaucaziene pentru formarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.
Ucrainenii au fost conștienți de diversitatea etnică a statului lor și, pentru a nu întâmpina o opoziție puternică din partea minorităților etnice, au rezervat locuri în guvern și ministere reprezentanților rușilor, polonezilor și evreilor.
Rușii erau în general favorabili unei uniuni cu Rusia și nu s-au arătat prea dornici să participe la edificarea statului național ucrainean.
Din punct de vedere polici, rușii s-au simțit mai apropiați de Pavlo Skoropadski și Hetmenat, dar au sprijinit înegală măsură și eforturile Armata Voluntarilor condusă de generalul Denikin pentru trecerea Ucrainei sub controlul Rusiei.
Polonezii ucraineni au avut o atitudine amestecată.
În 1919 - 1921, un mare număr de polonezi au fugit în vest în timpul perioadei războiului și al haosului provocat de dominația sovietică.
În timpul Hetmenatului, evreii au fost excluși din viața politică și, deși erau primiți, cel puțin din punct de vedere oficial, cu brațele deschise de Directoratul Republicii Populare Ucrainene, majoritatea lor sufereau, în special în regiunile rurale, de pe urma războiului civil.
Armata Voluntarilor, (membră a Mișcării Albe) a fost principala forță din spatelor pogromurilor.
La pogromuri au participat și alte forțe precum Armata Verde, formațiunille paramilitare ale „haidamacilo” s-au chiar forțele Directoratului.
Estimările istoricilor variază între 35.000 și 50.000 de evrei și-au pierdut viață în pogromuri între 1919-1920.
Ca urmare, relațiile ucraineano-evreiești au fost puternic deteriorate în această perioadă.
În general, minoritatea germanilor a rămas rezervată față de puterea politică.
De altfel, numeroși germani fuseseră deportați în Orientul Îndepărtat în timpul primului conflict mondial, iar bolșevicii îi suspectau pentru potențiale simpatii față de Germania.
Un mare număr de sate germane, în special fermele menoniților, au fost distuse de anarhiști, iar locuitorii de origine germană au fost uciși sau au reșit să se refugieze în vest.
Tătarii din Crimeea, aflați în afara teritoriului controlat de guvernele ucrainene, și-au proclamat independența Bahcisaraiului în 1917.
Ei au avut relații bune cu UNR, dar au trebuit să facă față opoziției rușilor și ucrainenilor din regiune, dar și bolșevicilor, care au și înlăturat de la putere guvernul tătar.
În perioada 1918 - 1920, controlul asupra teritoriului Crimeii a fost deținut de germani, filoruși, bolșevici și „albii” lui Denikin și Vranghel, pentru ca la final, lupta pentru controlul regiunii să fie câștigată de sovietici.
Tătarii au fost declarați contrarevoluționari, iar, în 1921, Crimeea a fost incorporată in RSFS Rusă.
Rada Republicii Popularea a Ucrainei Apusene, 18 octombrie 1918 - 22 ianuarie 1919 (independent de facto până în iulie 1919).
Pe teritoriul ucrainean au luat ființă o serie de state marionetă, care au avut ca scop trecerea Ucrainei sub controlul Rusiei.
Prima guvernare sovietică ucraineană: 25 decembrie 1917 - martie 1918.
Sovietul revoluționar pan-ucrainean: aprilie 1919 - iulie 1919.
|
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (96,89%).
Pentru 3,11% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Comuna Vișina Nouă este administrată de un primar și un consiliu local compus din 11 consilieri.
Primarul, , de la , a fost ales în . Începând cu alegerile locale din 2016, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:
|
ALROSA - grupa rusă din compania de minerit diamant, care ocupe poziție de lider ȋn lume de volumul minerit diamant.
Corporație implicată ȋn explorarea de depozite, minerit, prelucrarea și vânzare comercializarea de diamante brute.
Principalele activitâți sunt concentrate ȋn Yakutia, precum și regiunea Arkhangelsk și Africa.
ALROSA produce 97% din toate diamante din Rusia, pondere ȋn producția mondială a diamantelor este de 27%.
Companie a dovedit a fi reserve sunt suficiente pentru a menține nivelurile actuale de producție cu cel puțin 18-20 de ani.
Rezervele de prognoze ALROSA sunt aproximativ o ⅓ totalul rezervelor mondiale de diamante.
Compania este deținută de guvernul rus.
Ca din iunie 2013 rezerve șu resurse, ȋn conformitate cu Codul JORC au fost 971,7 milioane de carate (dintre acestea s-au confirmate - 664,8 milioane de carate, probabil - 308,2 milioane de carate), care este de 97% reserve din toate Rusia ea materii prime.
Ȋn present principal capacitatea de producție ALROSA concentrate ȋn vestul Yakutia și regiunea Arkhangelsk.
De tot ALROSA este in curs de dezvoltare 22 de depozit.
Baza de producție este format din 9 depozitelor primare și 13 depozite placer.
Depozitelor primare sunt prelucrate ca deschise (în carieră) și miniere subterane.
Pe teritoriul Republicii Sakha (Yakutia) are patru plante minier de concentrare - Mirninsky, Aikhalsky, Udachninsky, Nurbinsky.
În 2012, ALROSA are contracte pe termen lung cu compania belgiană Laurelton Diamonds Inc, care cumpără diamante pentru compania americană de bijuterii Tiffany & Co.
În conformitate cu termenii acordului comercial de trei ani în prima etapă Tiffany & Co posibilitatea de a cumpăra diamante brute anual aproximativ 60 milioane dolari.
În mai 2013 ALROSA și casa de licitații Sotheby’s a semnat un memorandum de cooperare.
Prin termenii săi, Alrosa ar putea realiza la licitație mare premium diamante Sotheby făcut o filială a "Diamonds ALROSA ", precum și bijuterii cu aceste diamante.
Inscrisa de vânzare pietrele vor fi certificate Gemological Institute of America (GIA) .
ALROSA a promovat în mod activ autoritățile ruse în punerea în aplicare a obiectivelor și cerințele de performanță ale Procesului Kimberley.
Ȋn 2012 grupa din compania ALROSA produce 34,4 milioane de carate de diamante.
Ȋn 2012 producția de diamante în termeni de valoare sa ridicat la 4 610,7 milioane dolari.
La sfârșitul anului de punere în aplicare a producției de diamant brut grupul ALROSA s-au ridicat 4 610,7 milioane dolari, diamant - 160,6 milioane dolari.
Venitul brut anual din vânzarea produsului principal grupul ALROSA este mai mult de 4,0 miliarde dolari.
|
În urma victoriilor lui Napoleon Bonaparte asupra Imperiului Austriac în nordul Italiei, în Războiul Primei Coaliții din 1797, Marea Britanie a rămas singura mare putere în război cu Franța.
În 1798, Franța planifică o invazie a Egiptului cu scopul de a contracta rute comerciale și a amenința posesia Marii Britanii în India.
Directoratul francez, evaluează o serie de strategii pentru a elimina amenințarea britanică, printre care o invazie a Irlandei și a Marii Britanii și expansiunea Marinei Franceze pentru a provoca Marina Britanică.
În ciuda eforturilor considerabile ale francezilor, controlul britanic asupra apelor din nordul Europei face ca ambițiile franceze să fie impracticabile în viitorul apropiat, iar Marina Britanică controlează Oceanul Atlantic.
Cu toate acestea, Marina Franceză domină Marea Mediterană, după retragerea flotei britanice în urma declanșării războiului dintre Marea Britanie și Spania, în 1796.
Acest lucru îi permite lui Napoleon să propună o invazie a Egiptului drept alternativă a unei confruntări directe cu Marea Britanie, crezând că britanicii sunt prea distrași de iminenta revoltă irlandeză, pentru a interveni în Marea Mediterană.
Napoleon credea că prin stabilirea unei prezențe permanente în Egipt (parte nominală a Imperiului Otoman în acea vreme neutru), francezii ar obține o bază în vederea viitoarelor operațiuni împotriva Indiei Britanice.
Campania ar întrerupe comunicarea dintre Marea Britanie și India, care reprezenta o parte esențială a Imperiului britanic și al cărei comerț finanța războiul împotriva Franței.
Directoratul aprobă planurile lui Bonaparte, un factor important al acestei decizii fiind dorința de a-l vedea pe ambițiosul Bonaparte și pe veteranii loiali lui cât mai departe de Franța.
În primăvara anului 1798, Bonaparte adună mai mult de 35000 de soldați în sudul Franței și în Italia și asamblează o puternică flotă la Toulon.
Formează de asemenea Comisia de Știință și Artă, compusă din oameni de știință și ingineri, pentru a ajuta înaintarea armată și a facilita logistica militară.
Destinația expediției este menținută secretă; cea mai mare parte a ofițerilor nu cunosc scopul misiunii, iar Bonaparte nu dezvăluie obiectivul până nu termină toate pregătirile.
Flota lui Bonaparte părăsește Toulon la 19 martie 1798 și avansează rapid în Marea Ligurică, unde la Genova i se alătură mai multe nave, înainte de a naviga spre sud, de-a lungul Sardiniei și de a sosi în Sicilia în 7 iunie.
La 9 iunie flota sosește la Malta, care în acea vreme aparținea Cavalerilor Sfântului Ioan de Ierusalim, conduși de Marele Maestru Ferdinand von Hompesch zu Bolheim.
Bonaparte cere să i se permită intrarea în portul fortificat din Valletta, iar la refuzul cavalerilor, ordonă invazia insulelor.
După mai puțin de 24 de ore de lupte sporadice, Bonaparte acceptă capitularea cavalerilor, în schimbul unor mari compensații financiare.
Cavalerii se predau în mod oficial în 12 iunie și îi înmânează lui Bonaparte controlul asupra insulelor, a proprietăților lor și cel mai important, asupra bisericii catolice din Malta.
După ce își aprovizionează navele, Napoleon pleacă spre Alexandria în direcția Cretei, lăsând la Valletta 4000 de soldați sub comanda generalului Claude-Henri Vaubois, pentru a asigura controlul francez asupra insulelor.
În timp ce Bonaparte se îndrepta spre Malta, Marina Britanică revine în Marea Mediterană după mai bine de un an.
Alarmat de rapoartele despre pregătirile franceze de pe coasta mediterană, Lordul Spencer îi trimite un mesaj vice-amiralului John Jervis, comandant al flotei mediteraneene pe râul Tajo, cerându-i să detașeze o escadră pentru a investiga situația.
Escadra, formată din trei nave de linie și trei fregate, este încredințată vice-amiralului Horatio Nelson.
Nelson este un comandant extrem de experimentat, care pierduse un ochi luptând în Corsica, în 1794 și care se făcuse remarcat în bătălia de la capul Saint-Vincent în 1797, unde capturase două nave spaniole.
În iulie 1797, în bătălia de la Santa Cruz de Tenerife își pierduse un braț și fusese forțat să se întoarcă în Marea Britanie pentru a se restabili.
Reîntors la baza flotei de pe râul Tajo în aprilie 1798, primește ordinul de a lua comanda escadrei staționate în Gibraltar și de a naviga în Marea Ligurică.
În 21 mai, escadra lui Nelson sosește la Toulon, unde este lovită de o furtună violentă, care aproape distruge nava amiral HMS Vanguard.
Restul escadrei este risipit; navele de linie găsesc refugiu lângă insula San Pietro, în largul Sardiniei, iar fregatele sunt împinse spre vest și nu reușesc să se întoarcă.
În 7 iunie, după ce nava amiral Vanguard este reparată în grabă, o flotă formată din 10 nave de linie și un mic vas de 50 de tunuri, sosește la Toulon.
Flota este condusă de căpitanul Thomas Thoubridge și a fost trimisă de John Jervis, cu ordinul de a urmării și intercepta flota franceză.
Chiar dacă Nelson are acum nave suficiente pentru a înfrunta flota francezilor, se confruntă cu două probleme: nu are nici o informație despre destinația francezilor și nu deține nici o fregată, pentru a o trimite în recunoaștere înaintea flotei sale.
Îndreptându-se spre sud în speranța că va obține informații despre deplasarea francezilor, flota lui Nelson se oprește în Insula Elba și la Neapole, unde ambasadorul britanic William Hamilton, îi spune că flota franceză trecuse de Sicilia în direcția insulei Malta.
Regele Ferdinand I al celor două Sicilii refuză să-i împrumute fregatele sale lui Nelson, de teama represaliilor francezilor.
În 22 iunie Nelson întâlnește un bric ce se îndreaptă spre Ragusa și află că francezii părăsiseră Malta în 16 iunie și se îndreptau spre est.
După ce discută cu căpitanii săi, Nelson decide că destinația francezilor trebuie să fie Egiptul și pornește în urmărirea lor.
Dar în mod eronat crede că francezii au un avans de cinci zile,(de fapt avea un avans de două zile) și ordonă o rută directă spre Alexandria.
În seara zilei de 22 iunie, flota engleză depășește lentul convoi francez în întuneric, fără să realizeze că se află atât de aproape de ținta sa.
Alegând o rută directă mai rapidă, Nelson sosește în Alexandria în 28 iunie și descoperă că francezii nu se află acolo.
După o întâlnire cu comandantul otoman Sayyid Muhammad Kurayyim, care se arată suspicios, Nelson ordonă flotei britanice să se îndrepte spre nord și ajung pe coasta Anatoliei în 4 iulie, înainte să se întoarcă spre vest, înapoi spre Sicilia.
Nelson a ratat flota franceză cu mai puțin de o zi: cercetașii francezi sosesc la Alexandria în seara zilei de 29 iunie.
Îngrijorat de întâlnirea apropiată cu Nelson, Bonaparte ordonă invazia imediată și, în debarcarea prost organizată, cel puțin 20 de oameni s-au înecat.
Mergând de-a lungul coastei, armata franceză ia cu asalt Alexandria și cucerește orașul, apoi Bonaparte își trimite armata spre interiorul țării.
Îi cere vice-amiralului FrançoisPaul de Brueys d'Aigalliers să ancoreze flota în portul Alexandriei, dar canalul este prea îngust și insuficient de adânc, pentru navele mai mari ale flotei franceze.
În consecvență, un loc de ancorare alternativ este găsit în Golful Abukir, la 32 de kilometri nord-est de Alexandria.
Flota Britanică sosește la Siracuza, în Sicilia în 19 iulie și se aprovizionează.
Nelson scrie scrisori despre evenimentele lunilor precedente "Este un vechi proverb, "copiii diavolului, au norocul diavolului".
Eu nu pot ști , nu pot descoperi, în afară de câteva vagi presupuneri, unde a plecat flota franceză.
Tot ghinionul meu, până în prezent, este un rezultat al lipsei fregatelor.
Până în 24 iulie flota sa este reaprovizionată și, stabilind că francezii trebuie să fie undeva în estul Mării Mediterane, Nelson se îndreaptă spre Peloponez.
Sosește în 28 iulie la Koroni, unde află despre atacul francez din Egipt și pleacă imediat spre sud.
Două nave cercetașe, HMS Alexander și HMS Swiftsure, descoperă portul Alexandria plin cu nave franceze de toate tipurile, în după-amiaza zilei de 1 august.
Flota de război a lui Brueys nu poate fi departe.
Deoarece portul Alexandria nu era adaptat flotei sale, Brueys și-a adunat căpitanii pentru a dezbate alte opțiuni.
Bonaparte ordonă să arunce ancora în golful Abukir, un golf puțin adânc și expus, dar sugerează că dacă golful este prea periculos, să se îndrepte spre insula Corfu, lăsând la Alexandria doar câteva nave ușoare.
Brueys refuză, fiind de părere că flota sa poate oferi un ajutor substanțial armatei franceze terestre și își cheamă comandanții la bordul navei sale amiral cu 120 tunuri,L'Orient, pentru a discuta ce ar fi de făcut în cazul în care Nelson descoperă flota ancorată.
În ciuda opoziției contraamiralului Armand Blanquet du Chayla, care insistă că flota ar răspunde mai bine unui atac în ape deschise, ceilalți căpitani sunt de acord că o linie de luptă în interiorul golfului reprezintă cea mai bună tactică pentru a-l înfrunta pe Nelson.
Este posibil ca Bonaparte să fi avut în vedere golful Abukir pentru o ancorare temporară: în 27 iunie își exprima speranța că navele au fost transferate la Alexandria, iar trei zile mai târziu, dădea ordin ca flota să se îndrepte spre Corfu, pentru pregătirea operaților navale împotriva teritoriilor otomane din Balcani, dar mesagerii care transportau instrucțiunile au fost interceptați și uciși de către partizanii beduini.
Golful Abukir este o adâncitură costieră de 30 de kilometri, extindere a satului Abukir, la vestul orașului Rosetta și la est de gura de vărsare în Marea Mediterană, a unuia din brațele Nilului.
În 1798, golful era protejat la proximitatea vestică de bancuri stâncoase de 4,8 kilometri, formând un promontoriu protejat de castelul Abukir.
Bancul era protejat și de un mic fort pe insula Abukir Fortul era ocupat de francezi, care dispuneau de patru tunuri și două mortiere.
Brueys întărește apărarea portului cu vase bombă și canoniere, care sunt ancorate între stânci pentru a oferi sprijin liniei franceze.
Alte recife sunt dispersate în partea de sud a insulei, formând un arc de cerc la circa 1500 de metri de țărm.
Apa este prea mică pentru a permite trecerea navelor de război mai mari, astfel Brueys ordonă celor treisprezece nave de linie, să formeze o linie de luptă după marginea de nord-est a bancurilor, în partea de sud a insulei, poziție care permite navelor să debarce proviziile pe partea babord, acoperind debarcarea cu bateriile de la tribord.
Ordinele impuneau ca fiecare navă să se lege cu cabluri puternice la pupa și la prora de nava vecină, transformând astfel linia într-o barieră practic de neînvins.
Brueys poziționează o a doua linie internă formată din patru fregate, la aproximativ 320 de metri la vest de linia principală, la jumătatea drumului dintre linie și coastă.
Avangarda linie franceze este condusă de Guerrier, poziționat la 2200 metri sud de insula Abukir și la 910 metri de extremitatea recifelor ce înconjurau insula.
Navele franceze sunt distanțate la intervale de 150 de metri și întreaga linie are 2600 de metri, cu nava-amiral L'Orient în centru și cu două nave de 80 de tunuri ancorate în față și în spate.
Ariergarda liniei este comandată de contraamiralul Pierre Charles Silvestre de Villeneuve, la bordul lui Guillaume Tell.
Poziționând navele sale în acest fel, Brueys speră că britanicii vor fi forțați de prezența recifelor, să atace navele puternice centrale, permițând astfel avangardei să profite de vântul predominant din nord-est pentru a contraataca navele britanice.
Cu toate acestea a făcut o eroare gravă: era suficient spațiu între Guerrier și recife, care permitea trecerea unei nave inamice, expunând astfel avangarda unui tir încrucișat.
Dispunerea lui Brueys are un alt punct slab, spațiul de 150 de metri dintre nave este suficient de larg pentru a permite ruperea liniei franceze de către navele britanice.
În plus, nu toți căpitanii au executat ordinul de a lega navele vecine între ele cu cabluri, ceea ce ar fi împiedicat o astfel de manevră.
Problema este agravată de ordinul de a arunca ancora doar la prora, ceea ce a permis navelor să se balanseze din cauza vântului, lărgind golurile dintre ele.
Ceea ce în același timp creează zone neacoperite de flancul navelor.
Francezii au pregătit navele doar pentru lupta la tribord, de unde se așteptau să fie atacați, partea dinspre uscat nefiind pregătită de luptă.
Partea babord a navelor nu are tunurile pregătite pentru luptă și diverse elemente stocate, blochează accesul la ele.
O problemă mai presantă a lui Brueys este lipsa de apă și de hrană pentru flota sa, deoarece Bonaparte descărcase aproape toate proviziile ce se găseau la bord.
Pentru a remedia acest lucru, Brueys a trimis echipe de 25 de oameni de pe fiecare vas de-a lungul coastei, pentru a rechiziționa alimente, a săpa puțuri și a colecta apă.
Datorită atacurilor repetate ale partizanilor beduini, fiecare din aceste echipe are nevoie de escorte armate până în dinți.
Prin urmare, aproape o treime din marinari nu se găseau la bordul navelor.
Brueys îi scrie o scrisoare ministrului marinei Étienne Eustache Brux raportând: "Echipajele noastre sunt slabe ca număr și calitate; navele noastre sunt în general prost armate și găsesc că este nevoie de curaj pentru a conduce o flotă așa de rău utilată".
Deși inițial este dezamăgit că flota franceză nu se găsește la Alexandria, Nelson știe că trebuie să fie în apropiere.
La ora 14, în 1 august, observatorii de pe HMS Zealous indică că flota franceză este ancorată în golful Abukir, dar căpitanul său greșește când semnalizează și îi indică lui HMS Goliath, prezența a 16 nave de linie în loc de 13.
În același moment, iscoadele franceze de pe Heureux, a noua navă de linie franceză, observă flota britanică la aproximativ 17 kilometri de intrarea în golf.
Francezii reperează inițial doar 11 nave britanice, deoarece HMS Swiftsure și HMS Alexander nu reveniseră din misiunea de recunoaștere la Alexandria și se află la 5.6 kilometri spre vest de restul flotei și nu sunt vizibili.
HMS Culloden comandată de Toubridge, se află de asemenea la o oarecare distanță de flota principală, tractând o navă comercială capturată.
La vederea francezilor, Toubridge abandonează nava și face eforturi susținute pentru a-l ajunge pe Nelson.
Având mulți marinari pe țărm, Brueys nu trimisese fregatele cercetaș să investigheze, o altă greșeală gravă și a fost pus în imposibilitatea de a răspunde apariției bruște a britanicilor.
În timp ce navele sale se pregătesc pentru luptă, le ordonă căpitanilor săi să se adune pe L'Orient, pentru o conferință și trimite după oamenii de pe uscat, chiar dacă cei mai mulți nu s-au întors până la începutul luptei.
Pentru a-i înlocui, mulți oameni sunt detașați de pe fregate și repartizați pe navele de linie.
La ora 16, HMS Alexander și HMS Swiftsure sunt reperate, dar se află la câțiva kilometri de flota principală, iar Brueys ordonă să ridice ancorele și să se angajeze în luptă cu inamicul.
Dar Blanquet remarcă că nu sunt destui marinari pentru a încărca tunurile și a manevra navele.
Nelson ordonă navelor sale din frunte să încetinească, pentru a permite flotei britanice să abordeze într-o formație organizată.
Acest fapt îl face pe Brueys să creadă că britanicii nu se vor angaja în luptă seara, în ape închise și anulează ordinul de a naviga.
Brueys, poate speră că această întârziere îi va permite să se strecoare dincolo de britanici în timpul nopții și să urmeze ordinul lui Bonaparte de a nu se angaja într-o luptă directă cu britanicii, dacă aceasta va putea fi evitată.
Nelson își încetinește flota, pentru a permite navelor sale să instaleze arcuri pe lanțurile de ancorare, un sistem de fixare a ancorei ce mărește stabilitatea și permite navei să-și orienteze bordul lateral, rămânând staționară.
Acest lucru crește de asemenea manevrabilitatea și reduce riscul de a fi victima unui foc defilat.
Planul lui Nelson, pregătit în timpul întoarcerii din Alexandria, era de avansa spre linia franceză și de a o traversa, astfel ca fiecare navă franceză să fie nevoită să înfrunte două nave britanice.
Direcția vântului, arăta că ariergarda francezilor va avea probleme în a se alătura luptei și va fi separată de partea din față a liniei.
Pentru a se asigura că în fumul și confuzia din timpul bătăliei nocturne navele sale nu vor deschide accidental focul una asupra alteia, Nelson ordonă ca fiecare navă să aprindă patru lămpi la prora și pe catarg și să ilumineze un pavilion White Ensign, suficient de divers față de pavilionul francez.
În timp ce nava lui se pregătește pentru luptă, Nelson organizează o ultimă cină cu ofițerii pe HMS Vanguard și spune "Mâine, înainte de această oră, voi câștiga rangul de pair, sau un loc la Westminster Abbey", aluzie la locul unde sunt înmormântați eroii militari britanici.
La scurt timp după ce ordinul francez de a naviga este abandonat, flota britanică începe să se apropie rapid.
Brueys, temându-se acum de un atac nocturn, ordonă ca toate navele să plaseze arcuri pe lanțurile ancorelor și să se pregătească de luptă.
El trimite canoniera Alerte înainte, care trece în apropiere de cele mai importante nave britanice, apoi virează brusc spre vest, în speranța că navele britanice o vor urma.
Niciunul din căpitanii lui Nelson nu mușcă momeala și flota britanică își urmează cursul.
La 17.30, Nelson salută una din cele două nave aflate la conducere, HMS Zealous, sub conducerea căpitanului Samuel Hood, care se întrecea cu HMS Goliath, pentru a deschide prima focul asupra francezilor.
Nelson îi dă ordin lui Hood să găsească cea mai sigură cale de a ajunge în radă; britanicii nu dețin nici un fel de informații despre adâncimea apelor, cu excepția unei schițe pe care HMS Swiftsure o obținuse de la un căpitan comerciant, un atlas britanic inexact la bordul lui HMS Zealous și o hartă franceză veche de 35 de ani, la bordul lui HMS Goliath.
Hood răspunde că va sonda profunzimea apelor și că va înainta cu precauție.
La scurt timp după aceea, Nelson se oprește pentru a vorbi cu locotenentul Thomas Hardy de pe bricul HMS Mutine, care luase prizonieri câțiva piloți din Alexandria.
În timp ce Vanguard se oprește, restul flotei încetinește, ceea ce provoacă un decalaj între Zelous și Goliath și restul flotei.
Pentru a contracara acest efect, Nelson îi ordonă lui HMS Theseus, comandat de căpitanul Ralph Miller, să se alăture lui Zealous și Goliath în avangardă.
La ora 18, flota britanică își reia înaintarea, cu HMS Vanguard a șasea în linia de zece nave, Culloden tractată în spate spre nord și Alexander și Swiftsure care se grăbesc să le ajungă din vest.
Fiecare flotă arborează culorile ei și fiecare navă britanică ridică un Union Jack, în cazul în care pavilionul principal ar fi smuls în timpul luptei.
La 18.20 Guerrier și Conquérant deschid focul asupra navelor Zealous și Goliath ce se apropiau rapid de ele.
La zece minute după ce francezii deschid focul, HMS Goliath, ignorând focul dinspre fort la tribord și dinspre Guerrier la babord, din care cea mai mare parte a proiectilelor trec pe deasupra, depășește capul liniei franceze.
Căpitanul Thomas Foley observă că este un spațiu între Guerrier și bancuri.
Din proprie inițiativă, Foley decide să exploateze această eroare tehnică și își schimbă cursul pentru a intra în acest spațiu.
Prora lui Guerrier ajunge în raza de acțiune a lui Goliath, care deschide focul și provoacă daune serioase, înainte de a ajunge pe latura babord, total nepregătită a lui Guerrier și infanteria marină de la bord împreună cu o companie de grenadieri austrieci ce participă la atac, deschid focul cu muschetele lor.
Foley prevăzuse să arunce ancora de-a lungul navei franceze, dar durează prea mult pentru a o coborî, iar nava sa o depășește pe Guerrier în întregime.
Goliath, se oprește în cele din urmă lângă prora lui Conquérant și deschide focul asupra noului adversar, aruncând ocazional câteva ghiulele, de pe partea tribord, asupra fregatei Sérieuse și asupra vasului bombă Hercule, ancorate aproape de țărm.
Atacul lui Foley este urmat de Hood, la bordul lui HMS Zelous, care depășește linia franceză și aruncă ancora alături de Guerrier în spațiul deschis de Foley și deschide focul asupra navei franceze.
În mai puțin de cinci minute, catargul de la proră a lui Guerrier cade, ceea ce entuziasmează echipajele de pe celelalte nave britanice și face ca alte nave să li se alăture.
Viteza atacului britanicilor îi ia prin surprindere pe francezi, ai căror căpitani se aflau încă în conferință la bordul lui L'Orient, când britanicii deschid focul.
Căpitanul lui Guerrier, Jean François Thimothée Trullet, striga de pe șalupă echipajului său să riposteze tirului lui HMS Zelous.
HMS Orion a căpitanului James Saumarez, este a treia navă britanică care intră în luptă.
Orion ocolește capul liniei de luptă și trece între linia principală și fregatele ancorate în apropierea coastei.
În timpul manevrei, fregata Sérieuse deschide focul asupra lui Orion și rănește doi oameni.
Convenția de război naval din acea perioadă, prevedea ca navele de linie să nu atace fregatele, dar deschizând primul focul, căpitanul Jean-Claude Martin încălcase regulamentul, iar Saumarez așteaptă să se apropie de fregată pentru a riposta.
HMS Orion cu o singură lovitură laterală, distruge fregata, care apoi plutește în derivă și eșuează în bancurile de nisip.
În timpul întârzierii cauzate de acest ocol, alte două nave britanice intră în luptă:
HMS Theseus trece pe traseul deschis de Foley și aruncă ancora de-a lungul celei de-a treia nave franceze, Spartiate și, ancorată la babord, deschide focul.
HMS Audacious, a căpitanului Davidge Gould, depășește linia franceză, aruncă ancora între Guerrier și Conquérant și deschide focul asupra celor două nave.
HMS Orion se alătură luptei puțin mai la sud decât prevăzuse și deschide focul asupra celei de-a cincea nave franceze Peuple Souverain și asupra navei amiral a lui Blanquet, Franklin Următoarele trei nave britanice, cu HMS Vanguard în frunte, urmată de HMS Minotaur și HMS Defence, rămân în linie de luptă, ancorate pe linia tribord a liniei franceze, la ora 18.40.
Nelson își concentrează tirul navei sale amiral asupra lui Spartiate, în timp ce căpitanul Thomas Louis de pe HMS Minotaur atacă Aquilon, iar căpitanul John Peyton, de pe HMS Defence își concentrează tirul asupra lui Peuple Souverain.
Avangarda franceză este acum depășită numeric, iar următorele nave britanice, HMS Bellerophon și HMS Majestic, avansează spre centrul francez, care nu fusese încă angajat în luptă.
Cele două nave atacă acum dușmani mult mai puternici și încep curând să sufere pagube importante: căpitanul Henry D'Esterre Darby eșuează în încercarea lui de a ancora lângă Franklin și se află sub focul bateriei principale a navei amiral L'Orient.
Căpitanul George Blagdon Westcott de pe HMS Majestic, nu reușește să se oprească la timp și aproape se ciocnește de Heureux.
Incapabilă să se oprească, focul lui Majestic se încurcă în pânzele lui Tonnant, care deschide focul asupra navei britanice.
Amiralul Brueys este grav rănit la față și la mână în timpul schimbului de focuri cu Bellerophon Ultima navă a liniei britanice, HMS Culloden, sub comanda lui Troubridge, în întuneric, se apropie prea mult de insula Abukir și eșuează În ciuda eforturilor depuse de echipajele bricului Mutine și a lui HMS Leander, Culloden este împins de valuri spre recife și suferă daune severe la coca navei.
La ora 19 se aprind luminile de semnalizare de pe catargele navelor britanice.
În acest moment Guerrier și-a pierdut toate catargele și este grav avariată.
În schimb HMS Zealous este prea puțin afectată:
Hood o ținuse în afara bătăii bateriilor navelor franceze, iar Guerrier nu fusese pregătită pentru o luptă simultană pe ambele părți, cu bateriile de la babord blocate și hublourile tunurilor închise.
Chiar dacă nava lor este devastată, echipajul lui Guerrier refuză să se predea și continuă să lupte cu puținele arme disponibile, în ciuda tirului lui HMS Zealous.
În afara loviturilor de tun, Hood cere pușcașilor marini să tragă cu muschetele pe puntea francezilor, forțându-i pe marinari să se ascundă, dar căpitanul lui Guerrier nu se predă.
Francezii se predau la ora 21, când Hood trimite o șalupă să ia cu asalt nava.
Conquérant cedează mai repede, după ce sub tirul încrucișat a lui HMS Audacious și HMS Goliath își pierde toate cele trei catarge: la ora 19 își coboară culorile.
Cu nava blocată și grav avariată, căpitanul Stephen Dalbarade, rănit mortal, capitulează.
Spre deosebire de Zelous, HMS Goliath își pierde cea mai mare parte a tachelajelor, toate cele trei catarge sunt avariate și are 60 de victime.
După ce își învinge adversarul, Gould de pe HMS Audacious, folosește un arc de ancoră pentru a deschide focul asupra lui Spartiate, următoarea navă în linia franceză.
La vest de bătălie, Sérieuse se scufundă în apele joase ale golfului, în timp ce supraviețuitorii săi încearcă să ajungă la mal.
Atacat acum și de HMS Audacious, căpitanul lui Spartiate, Maxime Julien Emeriau, trebuie să facă față la trei adversari.
După câteva minute cad toate cele trei catarge, dar Spartiate continuă să lupte până la ora 21, când căpitanul Emeriau grav rănit, capitulează.
Chiar dacă Spartiate a luptat cu trei adversari, el a fost susținut și de vecinul său, HMS Aquilon, care, fapt unic de partea franceză, trebuia să înfrunte un singur adversar, HMS Minotaur.
Căpitanul Antoine René Thevenard, își folosește arcul de pe lanțul ancorei pentru a pivota și realizează o lovitură asupra prorei navei amiralului Nelson, ce face mai mult de 100 de victime.
Aproximativ la ora 20.30 Nelson este lovit peste ochiul orb de un șrapnel de pe Spartiate.
O bucată de piele îi atârnă peste ochi, orbindu-l și se prăbușește în brațele căpitanului Edward Berry, care-l duce în cală.
Crezând că este rănit de moarte spune "Sunt mort! Amintiții soției mele de mine" și cere să-l vadă pe capelanul Stephen Comyn.
Rana este examinată imediat de chirurgul Michael Jefferson, care consideră că starea lui nu e critică, îl coase și îl bandajează.
În ciuda ordinelor lui Jefferson de a se odihni, se întoarce pe punte cu puțin timp înainte de explozia lui L'Orient, pentru a supraveghea etapele finale ale luptei.
Prezentarea detailată a bătăliei
|
Paget a murit la Margate la 28 ianuarie 1908, după ce suferise de o dureroasă boală a pieptului în ultimii ani de viață.
A fost înmormântat în Cimitirul East Finchley.
În prezent, Sidney Paget este bine-cunoscut în calitate de creator al imaginii populare ale lui Sherlock Holmes din edițiile originale ale povestirilor lui Conan Doyle apărute în revista Strand Magazine.
El a fost angajat pentru a ilustra Aventurile lui Sherlock Holmes, o serie de 12 povestiri scurte care au apărut din iulie 1891 până în decembrie 1892, când editorii i-au trimis din greșeală lui scrisoarea în care îl însărcinau pe el să realizeze ilustrațiile în loc să i-o trimită fratelui său mai mic, Walter Paget.
În ciuda ipotezei frecvent acceptate că Paget a realizat aspectul lui Holmes pornind de la trăsăturile fratelui său, Walter Paget, fratele mai mare și prietenul apropiat al lui Sidney Paget, Henry Marriott (H.M.) Paget, a negat acest lucru.
Conform Oxford Dictionary of National Biography din 1912, "afirmația că fratele artistului, Walter, sau orice altă persoană, a servit ca model pentru portretul lui Sherlock Holmes este incorectă".
În 1893, Paget a ilustrat Memoriile lui Sherlock Holmes, publicate în The Strand ca episoade adiționale ale Aventurilor.
Când Sir Arthur Conan Doyle a reluat seria Sherlock Holmes cu romanul Câinele din Baskerville, apărut în The Strand ca foileton între anii 1901-1902, el a cerut în mod expres ca Paget să fie ilustratorul.
Paget a ilustrat apoi o altă serie de povestiri scurte, grupate ulterior sub denumirea Întoarcerea lui Sherlock Holmes, în perioada 1903-1904.
În total, el a ilustrat un roman și 37 povestiri scurte cu Sherlock Holmes.
Ilustrațiile sale au influențat fiecare interpretare a marelui detectiv în ficțiune, film sau teatru.
The Strand a devenit una dintre cele mai prestigioase reviste de literatură beletristică din Marea Britanie, povestirile din seria Sherlock Holmes fiind principala sa operă publicată.
Pe măsură ce popularitatea lui Holmes creștea, ilustrațiile lui Paget au devenit mai mari și mai elaborate.
Începând cu "Ultima problemă" (1893), aproape fiecare povestire cu Holmes din The Strand avea o ilustrație pe o pagină întreagă, precum și altele mai mici intercalate în text.
Ilustrațiile au căpătat un ton mai închis când Paget a folosit albul și negrul pentru a reflecta atmosfera lugubră a povestirilor.
Obscurul și aspectul sumbru al ilustrațiilor lui Paget a avut o influență probabilă asupra filmelor americane cu detectivi și a filmelor noir.
De asemenea, a influențat profund fiecare versiune a unui film după povestirile cu Holmes.
În total, Sidney Paget a realizat 356 desene publicate pentru seria cu Sherlock Holmes.
După moartea sa în 1908, alți ilustratori au încercat să imite stilul lui Paget când l-au desenat pe Sherlock Holmes.
Ilustrațiile lui Paget au fost reimprimate în multe antologii holmesiene și au devenit baza de pornire a realizării acestor personaje de ficțiune.
Paget a făcut pentru Sherlock Holmes ceea ce a făcut John Tenniel pentru povestirile cu Alice de Lewis Carroll: a definit figura unui personaj de ficțiune realmente mare și original.
Un set complet al revistelor Strand în care apar povestirile ilustrate cu Sherlock Holmes este unul dintre cele mai rare și mai scumpe obiecte de colecție din istoria publicațiilor tipărite.
Ilustrația originală de 10.5 x 6.75 țoli (inch) a lui Paget cu tema "Holmes și Moriarty în confruntarea mortală de pe marginea Cascadelor Reichenbach" au fost vândute de Casa de licitații Sotheby la New York la 16 noiembrie 2004 pentru 220.800 dolari americani.
|
Câmpia morților este o necropolă getică situată în orașul Zimnicea.
Cercetările au fost începute aici, în urmă cu 130 de ani, de Cezar Bolliac, fiind descoperite peste 60 de urne funerare în preajma cetății ce datează din secolul IV î.Chr.
De asemenea, săpături sistematice au mai efectuat în această zonă, ulterior, A.T. Laurian, N. Butculescu și Vasile Pârvan, alte morminte, ceramică, monede, silexuri, obiecte de podoabă, vârfuri de săgeți și oase fosile adăugându-se primelor descoperiri.
Dupa o pauză de trei decenii, în anul 2007, cu sprijinul financiar al primăriei orășenesti, au fost reluate în regim de urgență cercetările arheologice, deoarece pe o mare parte din suprafața necropolei o colonie de rudari se extinsese cu locuințele.
Astfel, au fost afectate arii întinse din necropola la care cercetările încă nu au ajuns.
Șeful actualului șantier de la Zimnicea, profesor doctor Mircea Babeș de la Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan", a declarat că noile cercetări la morminte de incinerație cu oase depuse în urnă sau direct în groapă au confirmat ipoteza organizării necropolei getice sub forma unor "nuclee-cuburi familiale".În opinia sa, "necropola de la Zimnicea este cea mai bogată în descoperiri arheologice dintre toate așezările de pe linia Dunării".Directorul muzeului din Alexandria, Ecaterina Țânțăreanu, crede ca "pentru anii următori strategia cercetării va trebui sa țină seama de gradul de risc ce rezultă din activitățile umane pentru fiecare porțiune din suprafața necropolei de la Zimnicea, un vast proiect de cercetare arheologică impunându-se a fi derulat cu ajutorul financiar și logistic al administrației publice locale".
|
Scandal în Boemia (în ) este prima dintre cele 56 povestiri scurte cu Sherlock Holmes ale lui Sir Arthur Conan Doyle și prima povestire din volumul Aventurile lui Sherlock Holmes.
Anterior fuseseră publicate două romane în care a apărut celebrul detectiv; este vorba de Un studiu în roșu (1887) și Semnul celor patru (1890).Ea a fost publicată în revista Strand Magazine din iulie 1891, apoi în volumul "Aventurile lui Sherlock Holmes" (în ) editat la 14 octombrie 1892 de George Newnes Ltd din Anglia.
Un om mascat care se prezintă ca fiind contele Von Kramm îi face o vizită lui Holmes.
El afirmă că reprezintă un client important, dar Holmes deduce rapid că este vorba de Wilhelm Gottsreich Sigismond von Ormstein, Mare Duce de Cassel-Felstein, rege ereditar al Boemiei.
Fiindu-i descoperită identitatea, regele își aruncă masca.
Regele urma să se căsătorească în curând cu Clotilde Lothman von Saxe-Meningen, a doua fiică a regelui Scandinaviei, dar viitoarele sale rude ar putea anula nunta dacă s-ar afla că acesta a avut o relație anterioară (pe când era prinț-moștenitor) cu o cântăreață de operă pe nume Irene Adler, originară din New Jersey.
Cântăreața amenință să-i trimită viitoarei soții a regelui o fotografie compromițătoare în care cei doi apar împreună.
Hoții trimiși de rege nu au găsit fotografia, iar Irene Adler refuză să o vândă.
Regele îi dă lui Holmes 1.000 lire sterline (83.000 lire la valoarea din 2008) pentru a acoperi orice cheltuială, spunând că ar da "...o provincie din regat" pentru a intra în posesia fotografiei.
În dimineața următoare, Holmes dă târcoale casei domnișoarei Adler, deghizat în vizitiu care caută de lucru.
El îi trage de limbă pe vecini și află că Irene Adler are un prieten apropiat, avocatul Godfrey Norton, care o vizitează zilnic.
În aceeași zi, urmărindu-i pe cei doi, Holmes ajunge la Biserica Sf. Monica din Edgware Road.
Cu câteva minute mai târziu, el asistă la căsătoria celor doi în calitate de martor.
Bănuind că soții ar putea părăsi Anglia, detectivul pune la punct o stratagemă, bazându-se pe ajutorul lui Watson.
În aceeași seară, el se deghizează în pastor, simulează o încăierare în jurul casei domnișoarei Adler în urma căreia dă impresia că ar fi rănit și astfel este transportat în casa cântăreței.
El cere deschiderea unei ferestre pentru a avea mai mult aer, iar Watson aruncă în interior o fumigenă și strigă "foc".
Creându-se panică, Irene Adler se îndreaptă spre o ascunzătoare aflată într-o adâncitură din spatele unui panou mobil, chiar deasupra șnurului soneriei, dorind să protejeze fotografia ascunsă acolo.
După ce părăsește casa, în drum spre Baker Street, Holmes și Watson sunt salutați de o persoană necunoscută a cărui voce i se pare cunoscută.
În realitate, fuseseră urmăriți de Irene Adler, care era deghizată.
În dimineața următoare, Holmes, Watson și regele au mers la casa Irenei Adler pentru a pune mâna pe fotografie.
Acolo, ei află că Irene Adler și soțul ei au părăsit Anglia, urmând să nu se mai întoarcă niciodată.
Cântăreața a luat cu ea fotografia pentru a se proteja de rege în viitor.
A lăsat o fotografie-portret a sa și o scrisoare în care afirmă că îl iubește pe Godfrey Norton și este iubită de acesta și că nu se va mai răzbuna pe rege.
Mulțumit de rezultat, regele îi oferă lui Holmes un inel cu smaralde montate în formă de șarpe, dar detectivul solicită fotografia-portret ca răsplată.
În povestirea "Un caz de identitate", Holmes afirmă că regele Boemiei i-a dat în semn de recunoștință o tabacheră veche din aur, care avea la mijloc o piatră de ametist.
Irene Adler - cântăreață de operă, fosta amantă a regelui
Această povestire a servit ca sursă de inspirație pentru al 14-lea film cu Sherlock Holmes (filmat în 1921) din seria de filme mute cu Eille Norwood.
Filmul Dressed to Kill (1946) conține câteva referiri la "Scandal în Boemia", cu Holmes și Watson discutând despre recenta publicare a povestirii în The Strand Magazine, iar răufăcătorul din film folosind pe seama lui Watson același truc pe care l-a făcut Holmes lui Irene Adler în povestire.
În plus, Basil Rathbone și Nigel Bruce, care au interpretat rolurile lui Holmes și Watson în film, au prezentat povestirea într-un serial radiofonic intitulat The New Adventures of Sherlock Holmes.
Episodul a fost urmat de o continuare, "Second Generation", în care fiica Irenei l-a angajat pe Holmes, aflat la pensie.
Muzicalul de pe Broadway Baker Street (1965) a fost vag bazat pe această povestire, transformând-o pe Irene Adler în eroină și adăugându-l pe profesorul Moriarty ca personaj negativ.
Povestirea "Scandal în Boemia" a fost folosită într-un episod din primul sezon al serialului PBS Wishbone, intitulat "A Dogged Exposé".
În acest episod, personajele caută un fotograf incognito la școala lor care publicase fotografii compromițătoare ale studenților.
Personajul Wishbone este inspirat din Sherlock Holmes cu unele modificări.
Mai degrabă decât să creeze o țară fictivă pentru rege în povestirea sa, ca și în poveștile din Ruritania, Conan Doyle a ales să plaseze o dinastie fictivă într-o țară reală.
Boemia era, la momentul scrierii povestirii și timp de secole înainte, o posesiune a Casei de Habsburg și nu a avut monarhi proprii.
În mod similar, nu a existat niciodată un Regat al Scandinaviei, deși acest lucru ar putea fi o trimitere la Uniunea de la Kalmar.
Cărți după care s-au făcut filme
|